Obiectivul capitolului 

1.Inelele in istoria pagana 
     Originea inelului    
     Legatura inelului 
     Inelul de logodna 
     “Puterea magica” a inelelor 
     Inele cu otrava 
     Inelele astrologice 
     Implicatiile originii pagane a inelelor 
     O lectie din vechea Roma 

2.Verigheta in istoria crestina 
    Inele in Biblie 
    Inele de logodna in crestinismul primar 
    Scopul inelului marital 
    Inelele in ceremonia de nunta 
    Inele episcopale 
    Influente degradante 
    Istoria se repeta 
    Verigheta in istoria metodista 
    Adoptarea verighetei 
    Legea lui Wesley 
    O avertizare pentru Biserica Adventista 
   Bijuteriile in Biserica Mennonita 

3.Verigheta in istoria Bisericii AZS 
    Presiunea conformarii 
    Influenta negativa asupra altora 
    Influenta negativa asupra sinelui 
    Responsabilitate 
    Declaratie EGW despre verigheta 
    Reformã gradatã 
    Respectul EGW fata de obiceiurile locale 
    Vederile adventiste dupa 1925 
    Aprobarea verighetei in America de Nord 
    Un proces degradant 

Concluzie 
Avertizare finala 

     Pot crestinii sa poarte verigheta? Podoabele de nunta intra in categoria podoabelor pe care Petru si Pavel le condamna? (1 Tim 2,10  1 Petru 3,3). Acestea sunt intrebari care au generat controverse nesfarsite in Biserica mea, ca si in alte locuri.  
     O parte a problemei este ca dezbaterea aceasta se bazeaza mai mult pe simtaminte personale decat pe o clara intelegere a consecintelor. Cei care poarta verigheta, simt ca pentru ei, aceasta este un simbol puternic pentru a-si afirma statutul lor marital, si angajamentul, precum si o aparare contra “petitorilor neinformati”.  Pe de alta parte, cei care condamna folosirea verighetei simt ca inelul este un ornament interzis prin mustrarile apostolice referitoare la “aur, margaritare sau pietre scumpe” (1 Tim 2,10; 1 Petru 3,3). 
     Obiectivul capitolului. Obiectivul acestui capitol nu este de a-i pune in opozitie pe care poarte cu cei care nu poarta verigheta, ci mai degraba de a arunca o privire asupra intregii problematici a verighetei de-a lungul istoriei, intr-o perspectiva larga, istorica, culturala, biblica. Capitolul da cateva informatii de baza despre evolutia semnificatiei, folosirii si a influentei inelelor in istoria pagana dar si in istoria crestina. Vom da atentie impactului religios al verighetei in viata bisericilor crestine. Aceste informatii vor prezenta o baza pentru  meditatie, pentru a vedea daca este sau nu potrivit pentru un crestin sa poarte astazi verigheta. 
     Marturisesc ca acest capitol mi-a prilejuit mula cercetare de sine. Venind din Italia, o tara in care purtarea verighetei este considerata imperativa, un semn de fidelitate fata de partenerul de viata, m-am apropiat de acest studiu cu convingeri personale conditionate de mostenirea mea culturala. Trebuie sa accept ca aceste convingeri au fost modificate ca rezultat al consultarii materialelor despre evolutia impactului socio-religios al verighetei atat in paganism cat si in crestinism. Nu prezint aceste concluzii pentru a judeca pe cineva ci doar pentru a prezenta niste informatii pe baza carora fiecare sa hotarasca pentru sine cu privire la atitudinea fata de aceste lucruri. 

1. Inelele in istoria pagana. 

    Originea inelului. Istoria inelului este asemanatoare cu inelul insusi: fara inceput  
si fara sfarsit. Nimeni nu poate spune cu precizie cat de departe poate fi in trecut. Se pare ca inelele apar in istoria Egiptului, provenind din sigiliu sau din inelul cu sigiliu. Deoarece sigiliul era un semn al puterii, purtatorul unui sigiliu, sau al unui inel cu sigiliu era privit ca  o persoana cu mare autoritate. Un personaj regal dorind sa-si delege puterea asupra unui oficial, trebuia sa-i dea inelul sau. Aceasta ii permitea sa emita ordine cu deplina autoritate regala. Gasim un asemenea exemplu in Geneza 41,42: “Faraon si-a scos inelul din deget si l-a pus in degetul lui Iosif.” 
     Transformarea inelului cu sigiliu intr-un ornament are lor de asemenea in Egipt. Egiptencele bogate purtau inele de aur, pe toate degetele. Egiptencele sarace purtau inele din materiale mai ieftine: argint, bronz, sticla sau lut, acoperit cu o glazura silicioasa colorata in albastru sau verde.  
     Grecii, etruscii si romanii au dezvoltat aceasta arta. In perioada republicii romane (449-31 in. Hr.), cetatenii romani purtau numai inele din fier. Sclavilor le era interzis sa poarte inele. Aceasta politica de austeritate s-a  sfarsit odata cu inceputul perioadei imperiale (31 in. Hr.). Au aparut inele de aur, dar dreptul de a le purta era rezervat ambasadorilor, senatorilor, consulilor si sefului oficial al statului.  
     Au fost emise diverse legi cu privire la purtarea inelelor. Plinius ne informeaza ca Imparatul Tiberiu a stabilit sa poarte inele doar acei care aveau mari proprietati. Imparatul Severus a extins dreptul de a purta inele asupra soldatilor si apoi si pentru cetatenii liberi. Sclavii purtau inele de fier. Sub imparatul Justinian aceste restrictii au fost desfiintate. Important de vazut ca in timpul Romei imperiale, inele de fier, argint si aur erau purtate in conformitate cu clasa sociala. Cu alte cuvinte, inelul lega o persoana de clasa lui sociala.  
  
     Obligativitatea inelului. Folosirea inelului pentru “a lega” o persoana de clasa lui sociala ar putea deriva din originea legendara a inelului. In “Istoria naturala”, Plinius ne spune ca inelul apare in mitologia greaca prima data, atunci cand Prometeu indrazneste sa fure focul din ceruri pentru folosul pamantenilor. Pentru aceasta crima, Zeus l-a inlantuit de o stanca in muntii Caucaz pentru 30.000 de ani, timp in care un vultur se hranea zilnic din ficatul sau. Dupa ce s-a chinuit cu lantul mai multi ani, Prometeu, in final, l-a rupt, smulgand o bucata de stanca, impreuna cu lantul. De fapt, Zeus a fost cel care l-a eliberat. Dar pentru a nu renunta la judecata initiala, Zeus i-a randuit sa poarte o veriga a lantului pe unul din degetele sale, iar pe inel i-a asezat o bucata din piatra de care fusese inlantuit, ca sa-i aduca aminte necurmat ca fusese legat de stanca. Evident, legenda lui Plinius incepe cu o superstitie, care de fapt s-a transformat intr-un obicei. “Cand unui sclav roman i se dadea libertatea, scrie James McCarthy, el primea impreuna cu niste haine, li un inel de fier. Sclavul era legat, ca sa spunem asa, cu un lant caucazian al vasalitatii. Dandu-i-se libertatea, el trebuia sa poarte, ca si Prometeu, un inel de fier, pentru aducere aminte. Nu i se permitea sa poarte un inel de aur, deoarece acesta era emblema cetateniei. 
  
     Inelul de logodna. Romanii au fost primii care au folosit inele, du doar pentru a lega oamenii de clasa lor sociala, ci si de partenerii de casatorie. La ceremonia de logodna, logodnicul dadea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului sau si al capacitatii sale financiare. La inceput ceremonia de logodna era mai elaborata si mai importanta decat cea de casatorie, care era o simpla implinire a angajamentului de logodna. Mult mai tarziu, in crestinism, inelul a inceput sa faca parte din ceremonia de nunta.  
     In cartea sa, “Cum a inceput”, Paul Berdanier sustine ca purtarea obligatorie a verighetei vine din superstitii mai vechi, cand un barbat lega funii in jurul taliei, a mainilor si a gleznelor iubitei, pentru a fi sigur ca spiritul ei  va fi tinut sub controlul lui. Superstitiile pagane, legate de originea inelului roman de logodna, au facut ca primii crestini sa nu adopte folosirea lui. Inainte de a examina folosirea inelului in crestinism, e bine de mentionat cateva superstitii pagane asociate cu inelul. Acestea ne vor ajuta sa asezam verigheta in contextul ei istoric. 
  
     “Puterea magica” a inelelor.  Multe legende se refera la puterea magica a inelelor. Dupa o legenda populara, regele Solomon avea un inel cu ajutorul caruia se deplasa zilnic, la amiaza, pe firmament, unde auzea secretele universului. Aceasta explica nemaiintalnita lui intelepciune. O alta legenda sustine ca Solomon avea un inel cu o piatra neobisnuit de pretioasa care slujea de oglinda magica, in care el putea vedea orice loc sau persoana ar fi dorit. Astfel a reusit sa rezolve cazul celor doua femei cu copilul revendicat. S-a spus ca inelul lui Solomon a fost gasit si folosit de exorcistii iudei care scoteau demonii prin narile oamenilor bolnavi.  
     Sunt multe asemenea povesti despre puterile vindecatoare ale inelelor. Doctorul grec Galenius, in sec. II d. Hr., scria unui rege egiptean, despre o amuleta cu iaspis verde cu un dragon desenat, incercuit de raze. El sustinea ca era un remediu eficient pentru boli ale organelor digestive. Alte inele vindecau de crampe sau de alte dureri. Eduard, regele Angliei, in sec. XI, este presupusul initiator al folosirii inelelor vindecatoare. Cand regele a fost intalnit de un cersetor, povestea spune ca nu avea bani la el, dar i-a dat un inel drept pomana. Cersetorul, fiind apostolul Ioan deghizat, i-a inapoiat inelul spunand ca i-a conferit puteri miraculoase. Din acea zi, pana in sec. XVI, in timpul Reginei Maria I, in vinerea mare regii Angliei si reginele binecuvantau si distribuiau inele, care se considera ca aveau puteri de vindecare a epilepsiei.  

     Inele otravite. In timpul Romei, inelele se purtau nu doar pentru puterea lor vindecatoare, dar uneori si pentru efectul otravitor. Inele otravite aveau un lichid introdus intr-o cavitate mica din interior. Un ac mic era conectat cu cavitatea in  asa fel incat sa produca o mica zgarietura la introducerea pe deget. Idea s-a nascut probabil de la dintele de sarpe. 
     Generalul cartaginez Hannibal a primit o doza fatala de otrava din inelul sau (183 – 182 in. Hr.) chiar cand era gata sa bata pe romani. Se spune ca familia Borgia din Italia secolului XVI, cunoscuta pentru perfidiile ei, a folosit inele cu otrava pentru a ucide pe dusmanii lor. 

     Inele astrologice. Astrologia, adica credinta ca stelele influenteaza destinul oamenilor, era populara printre caldeeni, egipteni, greci, romani, si a inflorit in lumea occidentala chiar in vremurile nmoastre. Pana in sec. XVII inelele astrologice erau foarte populare. Aceste inele s-au dezvoltat din credinta ca corpurile ceresti au o influenta speciala asupra natiunilor oraselor si a indivizilor. Acestea se spune, afecteaza infatisarea personala, temperamentul, dispozitia, caracterul, sanatatea si norocul oamenilor. Pentru a atrage ajutorulk zeitatilor planetare, era important sa porti inele cu pietre si metale corespunzatoare pentru fiecare din cei sapte zei plantari: 
 
  Soarele – un diamant sau safir pus intr-un inel de aur 
 Luna – un cristal pe un inel de argint 
 Mercur – un “magnet” cu mercur. 
 Venus- ametist pe inel de arama 
 Marte – smarald pe inel de fier 
 Jupiter – cornelian pe staniu 
 Saturn – turcoaz pe plumb 

     Aceste inele diverse erau purtate in functie de preferinta pentru un anumit zeu. O anumita dezvoltare s-a produs in vremea cand romanii, care foloseau “saptamana” de  opt zile (numdinum), au adoptat de la iudei saptamana de 7 zile, pe care o folosim astazi. Cand romanii au adoptat saptamana, ei s-au decis sa numeasca fiecare din cele 7 zile dupa zeii planetari despre care spuneau ca influenteaza zilele (Dies solis – de la Soare, Luni – de la luna, Marti de la marte, etc.). Obiceiul iudaic era sa numeasca zilele saptamanii dupa numarul respectiv (prima zi, a doua, a treia, etc.). 
     Aceasta credinta ca fiecare zi a saptamanii era controlata de un zeu planetar a dus la dezvoltarea inelelor incrustate cu pietre. Oamenii bogati purtau un inel diferit pentru fiecare zi in conformitate cu piatra care se potrivea pentru ziua respectiva. Apollonius din Tyana, un filozof pitagoreean din primul secol, ne da urmatoarea lista a inelelor cu pietre pretioase, care erau purtate in fiecare zi a saptamanii, pentru a asigura favoarea influentelor astrale: 
 
 

ZIUA	PIATRA ZILEI	TALISMAN	ASTRUL
Duminica	Diamant	Perla	Soarele
Luni	Perla	Diamant	Luna

 
Ziua Piatra zilei Talisman Astrul 
 Duminica Diamant Perla Soarele 
 Luni Perla Diamant Luna 
 Marti Rubin Topaz Marte 
 Miercuri Ametist Turqoaz Mercur 
 Joi Cornelian Safir Jupiter 
 Vineri Smarald Rubin Venus 
 Sambata Turqoaz Turmalin Saturn 

     Implicatiile originii pagane a inelelor. Putinele exemple  citate mai sus sunt departe de a fi exhaustive. Enciclopediile pe care le-am consultat contin lungi articole care descriu folosirea superstitioasa a inelelor  ca amulete, talismane, farmece, sau ca ajutoare in inchinarea la anumiti zei pagani. Dar ce a fost scris, este suficient pentru a arata  ca originea inelelor se regaseste in superstitiile pagane si in practicile idolatre.  
     Originea pagana si semnificatia inelului ridica intrebari despre legitimitatea adoptarii in crestinism a inelului ca reprezentand un legamant  marital. In Biblie, valoarea simbolurilor este determinata de originea si semnificatia lor. Sabatul, mielul pascal si sangele, Cina Domnului, botezul si spalarea picioarelor, sunt toate simboluri valoroase deoarece ele au fost stabilite de Dumnezeu ca sa ne ajute sa conceptualizam si sa interiorizam realitati spirituale. Valoarea lor este izvorata din originea, semnificatia si functia lor divina. Prin contrast, semnificatia verighetei ca un simbol al legamantului marital nu isi gaseste originea in Scriptura ci in mito0logia si superstitiile pagane. A conferi unui simbol pagan o semnificatie crestina sfanta,  duce la secularizarea simbolului. Aceasta s-a si intamplat cu folosirea verighetei.  
     Un exemplu este adoptarea pazirii zilei soarelui in crestinismul timpuriu. Un factor care a contribuit la adoptarea in crestinism  a Duminicii a fost venerarea pagana a zeului Soare in ziua soarelui. Incercarea de a conferi zilei soarelui sfintenia unei zile de Sabat, nu a fost niciodata reusita. In ciuda oricarei straduinti a conciliilor, papilor si a puritanilor de a face din Duminica o zi sfanta, realitatea istorica este ca duminica a ramas in general o zi de vacanta (holiday), o zi in care majoritatea oamenilor umbla dupa placeri personale si dupa profit, mai degraba decat dupa prezenta si pacea lui Dumnezeu. Prin extensie, aceasta este adevarat si cu verigheta. Asa cum putem vedea, in ciuda eforturilor conducatorilor religiosi de a restrange  folosirea inelelor doar la verigheta maritala, realitatea istorica este ca multi crestini au cazut in ispita de a purta fel de fel de inele pentru a se impodobi pe ei insisi si nu doar pentru a exprima angajamentul de casatorie. (In plus, verigheta nu prezinta nici o garantie pentru statornicia legamantului. N.T.) 

     O lectie din vechea Roma. Raspandirea folosirii inelelor a inceput in vechea Roma. De fapt, istoria inelului de logodna, in vechea Roma, poate fi instructiva pentru noi, cei de astazi. La inceput, asa cum s-a aratat mai sus, inelul de logodna era un inel simplu din fier, dar curand, acesta a evoluat in inele de aur elaborate. Enciclopedia Britanica scrie: “Daruirea unui inel de logodna era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, “pignus” ca va fi incheiat un contract. In timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator inca cerea doar un simplu inel de fier. Inelul de aur a fost introdus abia in cursul secolului II. Folosirea inelului de origine seculara a primit aprobare eclesiastica, formula de binecuvantare a inelului existand din sec. XI.” 
    Tertullian (cca. 160-225), un avocat pagan care a devenit un conducator bisericesc influent, deplangea extravaganta in imbracaminte si podoabe care era evidenta intre romanii din vremea sa. El indemna pe vechii romani sa incurajeze modestia si condamna purtarea inelelor de aur cu exceptia inelului de logodna. “Nu vad acum nici o diferenta intre matroane si prostituate. Randuielile parintilor nostri cu privire la modestia si sobrietatea femeilor au cazut in desuetitudine.”  
    “Legile parintilor” care restrangea folosirea aurului doar la inelul de nunta, erau probabil recunoscute in prima parte a secolului II; asa cum am aratat, in timpul lui Plinius, (circa 70 d. Hr.) era permis doar un inel de nunta, simplu si din fier. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a petrecut in primul secol, adica trecerea de la un inel simplu de fier marital la inele de aur elaborat lucrate, pentru etalarea mandriei, vanitatii, acelasi lucru s-a intamplat, cum am vazut, si in biserica crestina.  
    James McCarthy noteaza care a fost motivul pentru aceasta dezvoltare: “Problema a fost ca romanii, asa cum se intampla cu orice om, indragostit de un lucru oarecare, au inceput sa exagereze cu purtarea inelelor. Ei si-au umplut toate degetele cu inele. Unii chiar purtau inele diferite pentru vara si pentru iarna. Erau fara frau nu doar in ce priveste numarul inelelor purtate si in ce priveste marimea lor. Chiar in zilele prabusirii imperiului, romanii purtau inele grele pe degetul cel mic. Degetul mare suporta insa inele gigantice. Se parea ca imperiul decade inevitabil in stralucirea inelelor”. 
    McCarthy noteaza ca in ciuda moralistilor care denuntau purtarea prea  multor inele, inelele continuau sa fie purtate, iar Roma continua sa decada. Roma cadea, iar inele progresau. Nici nu pot aprecia daca este sau nu o problema morala…”   Cu siguranta ca este o problema de moralitate intrucat ceea ce s-a intamplat in Roma imperiala, a avut loc si in Biserica crestina. 

2. Verigheta in istoria crestinismului. 

     Inele in Biblie. Biblia nu da nici o indicatie cu privire la purtarea inelelor la logodna sau la nunta. Inelul cu sigiliu este primul inel mentionat in Biblie. Cand Tamar s-a deghizat intr-o prostituata pentru as-l intalni pe socrul ei, Iuda, ea i-a cerut inelul, lantul si toiagul ca zalog ca-i va trimite un ied din turma sa (Gen. 38, 17-19). Ieremia ne informeaza ca israelitii purtau un inel cu sigiliu la mana dreapta (Ieremia 22,24). Inelul era folosit pentru a sigila diferite contracte. Era un simbol al autoritatii, al demnitatii si al starii sociale (Iacov 2,2). Faraon i-a dat lui Iosif inelul sau ca semn al autoritatii (Gen. 41,42). Tot la fel, Ahasveros i-a dat inelul lui Haman ca sa sigileze decretul regal (Estera 3,10.12). Dupa intoarcerea sa, fiul risipitor a primit un inel de la tatal sau, ca simbol al demnitatii (Luca 15,22). 
     Inelele mentionate in Biblie sunt inele cu sigiliu, folosite ca simbol al demnitatii si al autoritatii. Romanii sunt cei dintai care au folosit inele cu sigiliu ca inel de logodna. Iudeii si crestinii au imprumutat acest obicei de la romani. Din momentul cand, la ceremonia de logodna, mirele trebuia sa dea o suma de bani sau un obiect de valoare miresei, s-a ajuns in mod firesc ca acest obiect sa fie un inel. 

    Inelul de logodna in crestinismul timpuriu. Nu se stie cat de devreme au adoptat crestinii obiceiul roman al purtarii inelului de logodna. Nu este nici o mentiune despre inelul de logodna in Noul Testament, evident, deoarece folosirea lui nu incepuse. Cel mai timpuriu inel crestin de logodna a fost gasit in catacombele Romei, sub locul de inmormantare, datand din anul 200 d. Hr. Din acelasi timp avem marturiile lui Tertullian si Clement Alexandrinul despre folosirea de catre crestini a inelelor de logodna. In lumina acestor evidente arheologice si literare, putem spune ca crestinii au adoptat inelul de logodna in ultima parte a secolului II.  
     Materialul cel mai folosit era bronzul. Inelul sus amintit era din bronz. Putine sunt de altfel inelele gasite. Inele de aur crestine erau rare, aceasta  poate datorita faptului ca podoabele bogate si numeroase nu erau in conformitate cu invataturile Bisericii. Contrar modei pagane care incuraja purtarea de inele la fiecare incheietura, crestinii din acele timpuri purtau doar un inel, acela de casatorie. E interesant ca crestinii au adoptat exact obiceiul roman de a purta inelul de logodna si nu inelul de nunta. Motivul probabil este ca la inceput ceremonia de nunta nu era asa de dezvoltata ca astazi, ci doar o simpla afirmare a iubirii si a supunerii. Cu alte cuvinte, ceremonia de logodna era mai elaborata  ca cea de nunta. Logodna, cum explica Joseph Bingham, “era o ceremonie nevinovata, folosita de romani inainte de nasterea crestinismului, si intr-o masura adoptata de iudei, de unde a fost adoptata de ritualul crestin de nunta, fara vreo opozitie sau contradictie.” 

     Scopul inelului marital. Motivul pentru care crestinii nu s-au opus adoptarii inelului marital este probabil, pentru ca nu l-au perceput ca pe un ornament, ci ca pe un simbol al angajamentului marital. Ei nu puteau anticipa ca inelul de logodna putea sa ispiteasca pe crestini sa urmeze exemplul paganilor de a purta mai tarziu tot felul de inele ornamentale.  
     Tertullian (160-225), cunoscut ca rigorist in promovarea celor mai stricte standarde crestine si pentru condamnarea folosirii bijuteriilor, se pare ca a aprobat folosirea inelului marital. Am spus mai inainte ca Tertullian deplangea adoptarea de catre femeile romane a podoabelor ispititoare, si sfatuia pe vechii romani sa invete femeile “modestia si sobrietatea” si sa condamne purtarea de aur, cu exceptia inelului de nunta, pe deget. Aceasta arata ca el nu privea inelul de nunta ca pe un ornament nepotrivit, ci ca o evidenta de modestie, si un simbol al angajamentului sotilor, unul fata de celalalt. 
     O vedere similara este exprimata de Clement din Alexandria (150-215), contemporan cu Tertullian, si care conducea Scoala catehetica (baptismala) din Alexandria, din 190 – 202. In cartea lui, “Instructorul”, Clement explica de ce femeile crestine nu trebuie sa poarte haine scumpe, “cercei sau pieptanaturi elaborate si manjeasca fata prin procedee viclene”. Dintre podoabele nepotrivite el apreciaza doar folosirea inelului cu sigiliu ca putand fi permis. “Cuvantul permite femeilor un inel de aur, dar nu pentru podoaba, ci pentru a sigila acele lucruri care trebuie pastrate in siguranta, in exercitarea rolului ei de pastratoare a casei”. 
     Functia de sigilare a inelului sugereaza faptul ca e vorba de un inel cu sigiliu, care evident, functiona si ca inel marital. Pe vremea lui Clement e vorba de inele de aur. Dar aceasta reprezinta o departare de la obiceiul primului secol, cand se purta doar un simplu inel marital din bronz. Pliniu cel Batran scria ca inelul era facut din fier si fara pietre scumpe.  
Scopul inelului, dupa Clement, nu era ornamental ci practic si protectiv. Era practic, deoarece femeia folosea inelul pentru a sigila acele lucruri pe care sotul i le dadea pentru a fi pastrate in casa. Daca un rob fugea din casa luand vreun lucru, sigiliul ii proteja proprietatea. Inelul cu sigiliu purtat de sotie reprezenta autoritatea pe care sotul i-o daduse pentru a se ocupa de bunurile casei.  
     Era protectiv  deoarece slujea ca “o legatura de castitate ca nu cumva femeile nechibzuite sa alunece de la adevar”. Inelul cu sigiliu era singurul inel permis femeilor crestine: “Hristos ne ingaduie un inel cu sigiliu numai cu scopul acesta. Celelalte inele trebuie sa fie lepadate deoarece dupa Scriptura intelepciunea este o podoaba de aur pentru omul intelept.”  

     Inelele in ceremonia de nunta. Folosirea inelelor la ceremonia de nunta incepe in prima jumatate a secolului IV. Totusi, prima descriere explicita o avem de la Isidor de Sevilia, episcop al acestui oras in 595. El scria: “Inelul este oferit de cei doi parteneri ca semn al fidelitatii si al legaturii inimilor in legamant. Inelul este pus pe al patrulea deget deoarece se spune ca o oarecare vena merge de aici direct la inima”.  
     Conceptia ca al patrulea deget (socotit de la degetul cel mare), are o “vena amoris”, o vena a iubirii care merge direct la inima, este, evident, o pura superstitie. Inelarul este la fel cu toate celelalte degete din punct de vedere al circulatiei sanguine. In ciuda acestei superstitii, obiceiul de a purta verigheta pe al patrulea deget al mainii stangi s-a raspandit in toate tarile crestine.  

     Inelele episcopale.  Cunoscand atractia pe care inelele o au asupra laicilor, clerul a adoptat si el folosirea inelelor. Cele mai renumite inele sunt “inelul episcopal” care este dat episcopilor noi alesi si “inelul pescarului” purtat de papa. Denumirea acestuia din urma provine de la piatra de pe el care il infatiseaza pe Petru intr-o barca tragand o plasa de pescuit.  
     Inelul episcopal, cum explica Enciclopedia Catolica, era strict vorbind “un ornament conferit in ritul consacrarii si era privit ca un simbol al logodirii episcopului cu Biserica”. Formula gregoriana folosita si astazi la punerea inelului spune: “Primeste inelul, adica sigiliul credintei, asa cum tu, fiind impodobit cu o credinta fara pata, sa-ti pastreze fidelitatea legamantului in care ai intrat cu Mireasa lui Hristos, Biserica Sa”. Idea fidelitatii conjugale este simbolic prezenta in inelele episcopale. 
     Este demn de remarcat ca aceeasi Enciclopedie subliniaza originea pagana a inelului episcopal, si anume in inelul de aur purtat de vechii preoti pagani de la templul lui Jupiter: “Cunoastem de asemenea  ca in zilele pagane ale Romei, fiecare preot al lui Jupiter, avea ca si senatorii, privilegiul de a purta un inel de aur, si nu este surprinzator ca in secolul IV inelele erau purtate de episcopii crestini”. Aceeasi sursa totusi e intreaba cu privire la validitatea acestei evidente deoarece tocmai in secolul VII, intr-un decret al papei Bonifaciu IV, in anul 610, se cere cãlugãrilor ridicati la demnitatea episcopala sa poarte inelul.  
     Episcopii si papii iubeau atat de mult inelele lor, incat doreau sa fie inmormantati cu ele. Aceasta explica de ce splendide colectii de inele episcopale au fost gasite in sarcofage papale, si s-au pastrat pana la noi. Influenta paganismului este evidenta la multe inele episcopale, deoarece au pe ele pietre gravate cu simboluri pagane. Referindu-se la inelul episcopal, Enciclopedia Britanica scrie: “In multe cazuri, o piatra antica era montata pe inelul episcopului, si adesea era si o inscriptie sapata in aur pe piatra, pentru a da un nume crestin unei imagini pagane.“ In alte cazuri, dupa aceeasi sursa, nu era facuta nici o schimbare, deoarece "piatra era privita ca un ornament fara semnificatie”. 

     Influente degradante. Influenta pagana in folosirea inelului este evidenta nu numai prin inscriptiile pagane de pe piatra inelului, ci si in proliferarea inelelor ornamentale atat pe degetele clericilor cat si ale laicilor. Ceea ce s-a intamplat in Roma pagana s-a repetat in Biserica crestina. Ca si in Roma pagana, si in Biserica crestina, inelul de logodna a inceput cu un simplu inel de fier, pentru a exprima fidelitatea conjugala, dar curand au aparut inele de aur elaborate, cu pietre care etalau bunastarea, mandria si vanitatea. Si acesta era adevarat atat pentru clerici cat si pentru laici.  
     Enciclopedia Britanica spune: “In secolul XV si XVI, episcopii purtau adesea trei sau patru inele la mana dreapta, si in plus, o mare piatra scumpa fixata pe spatele fiecarei manusi.” Aceasta imagine a conducatorilor religiosi acoperiti si impodobiti cu inele de aur, pietre scumpe si vesminte incrustate cu aur, este intr-un contrast evident cu chemarea apostolica la modestie, si fara “aur, margaritare si haine scumpe” (1 Tim. 2,9. 1 Petru 3,3). 
     Este evident ca atunci cand liderii religiosi au devenit iubitori de aur, pietre scumpe si haine scumpe, n-au mai putut sa cheme poporul la modestie. Aceasta explica de ce, asa cum am vazut in capitolul III, in timpul Evului Mediu, chemarea la modestie in imbracaminte si podoabe era deseori adresata clericilor, mai mult decat laicilor. Privind in istorie, putem vedea astfel influenta degradanta a verighetei. Concesia care s-a facut enoriasilor de catre liderii religiosi, anume de a purta  doar un inel de nunta, a devenit curand un pretext pentru a purta tot, felul de inele ornamentale. Din secolul IV, proliferarea inelelor a devenit atat de alarmanta, incat asa-numitele “constitutii apostolice” scoate in afara legii folosirea inelelor: “Niciodata, sa nu pui un inel de aur in degetul tau, deoarece toate aceste ornamente sunt semne ale lascivitatii de care nu trebuie sa te preocupi.” Evident, ca aceasta lege eclesiastica a fost uitata curand, deoarece, asa cum am vazut chiar liderii religiosi s-au acoperit cu aur si cu inele cu pietre scumpe.  

     Istoria se repeta. Zicala aceasta se aplica in mod special in istoria verighetei. Cea s-a petrecut in Biserica primara si in timpul Evului Mediul se repeta in cadrul fiecarei denominatiuni care a iesit din Reformatiunea protestanta. Am vazut ca in Biserica primara, folosirea inelului marital a avut trei etape: In prima etapa, in perioada apostolica, nu avem nici o dovada a folosirii inelului marital. In a doua etapa, adica secolul II si III, era o folosire stricta doar a unui inel simplu, ieftin, simbol al fidelitatii conjugale, care servea si ca sigiliu pentru scopuri juridice. In ultima etapa, din secolul IV incoace, avem o proliferare a tot felul de inele ornamentale si bijuterii. Aceasta. Evolutie, de la nici un fel de inel in prima etapa, un inel marital simplu in a doua si tot felul de inele in a treia, are loc si in cadrul fiecarei denominatiuni. Sa aruncam  scurta privire in istoria bisericilor Metodiste, Mennonite si Adventiste de Ziua a Saptea 

     Verigheta in Biserica Metodista. Chiar de la inceputul miscãrii Metodiste, John Wesley 1703-1791 sustinea simplitatea in imbracaminte si evitarea bijuteriilor in general, si a inelelor in particular. In “Sfaturi pentru Metodisti, referitor la imbracaminte” el scria: “ Nu purtati nici aur, nici perle, nici pietre scumpe… Nu sfatuiesc pe femei sa poarte inele, bratari sau cercei”. Mult timp, Wesley a folosit textele Bibliei pentru aceasta pozitie citand cuvintele lui petru: Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara care sta in impletitura paruii, in purtarea de scule din aur sau din  imbracarea hainelor ci sa fie omul ascuns al inimii in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit. 1 Petru 3,3.4. 
     Predicarea lui Wesley a  avut succese stralucite in Anglia si America. Metodistii erau cunoscuti ca “oameni simpli”, fara bijuterii sau inele. La conferinta Bisericii Metodiste episcopale din  1784, s-a pus problema “daca trebuie sa insistam asupra regulilor de imbracaminte”. Raspunsul a fost: “Cu toata certitudinea! Nu este acum timpul de a incuraja preocuparea pentru  infatisarea exterioara. Nu aprobati nici un fel de  ornamente, nu faceti nici o exceptie, nici macar pentru femeile maritate. Nu dati bilete nimanui care poarta inele!” Biletele erau date pentru cei care erau admisi la serviciul divin. Cei care nu se conformau la aceste standarde inalt ale Bisericii, nu erau admisi inauntru. Aceasta nu pare acceptabil pentru  noi, cei de azi. Dar trebuie sa intelegem aceasta politica in contextul social al sec XVIII din America, o vreme  cand Biserica decidea in ce priveste stilul de viata al membrilor  ei. 
     Regula originala despre imbracaminte si podoabe a facut parte din Manualul Metodist cunoscut cu titlul “Doctrinele si Randuielile Bisericii Metodiste” si a fost in aceasta forma pana in 1852. Primii metodisti au luat aceste sfaturi in serios. Ei aveau un stil de viata simplu, fara jocuri de noroc, dansuri, cosmetice bijuterii sau inele. 
  
     Adoptarea verighetei. Prima mentiune despre folosirea verighetei la ceremonia de nuntã este din Manualul Bisericii Metodiste din 1872 cunoscut cu titlul “Randuieli”: “Dacã pãrþile doresc, bãrbatul va aduce un inel pastorului care il va aseza pe degetul al treilea al  mainii stangi a femeii si bãrbatul va zice femeii repetand dupã pastor: "Cu acest inel mã cunun cu tine si te inzestrez cu bunurile mele pãmantesti, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”.  
     Un an mai tarziu, 1873, Biserica Presbiteriana urma exemplul Bisericii Metodiste schimband manualul lor ca sa permita uzul inelului marital: “Daca doresc sa aduca un inel, pastorul luand inelul,  il va da barbatului ca sa-l puna in al patrulea deget al femeii pe mana stanga”. Treptat, si alte denominatiuni au slabit standardele lor in imbracaminte, si ornamente, permitand purtarea inelelor si bijuteriilor in general. In ultima parte a secolului XIX, folosirea inelelor la ceremoniile de nunta a devenit foarte  populara in America. Intr-o carte se spunea: “Toate bisericile in prezent folosesc inelul”. Aceasta propozitie nu este chiar adevarata, deoarece adventistii, de ex., nu folosesc verigheta la ceremonia nuptiala. 
     Trebuie sa recunoastem insa ca chiar acele biserici care nu aproba purtarea verighetei au dificultati in combaterea folosirii ei de catre membrii lor. Scriind despre biserica lui, Biserica Mennonita, Melvin Gingerich spunea: “Exemplul folosirii verighetei de catre femei in ultima parte a sec XIX in Pennsylvania de Est si Iowa si Missouri, nu era practica obisnuita.” Biserica Metodista a tinut la standardele lui Wesley pana in 1852. Dupa aceasta data,  Manualul metodist nu a mai facut referiri la  imbracaminte si bijuterii nici pentru clerici si nici pentru laici. Unii clerici metodisti pe care i-am intrebat despre aceste probleme au confirmat faptul ca bijuteriile nu constituie o problema in Biserica lor, de multi ani. Nu se ia nici o masura disciplinara pentru cei care poarta bijuterii excesive. Dean Kelly, un savant metodist merge mai departe spunand ca “de zeci de ani nu exista vreun lucru pe care sa-l faci ca re sa atraga excluderea din Biserica Metodista”. 

     Legea lui Wesley. Rezultatul slabirii standardelor Bisericii in asemenea lucruri ca imbracamintea, podoabele, distractiile, este de obicei o pierdere a simtului identitatii si  misiunii Bisericii. Motivul este ca membrii se identifica mai mult cu valorile lumii si ale societatii decat cu valorile religioase ale parintilor fondatori. Este evident ca in masura in care Bisericile devin prospere si concesive in stilul de viata, in aceeasi masura ei experimenteaza declinul spiritualitatii si al numarului de membri. 
     In cunoscuta sa carte “De ce cresc bisericile conservatoare”, Dean Kelly numeste principiul subliniat mai sus ‘Legea lui Wesley’: “John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste a rezumat  acest proces in ceea ce poate fi numit ‘Legea lui Wesley’: “Cand bogatiile cresc, in aceeasi masura religia decade.  De aceea nu este posibil prin natura lucrurilor ca o anumita revitalizare religioasa sa dureze prea mult. Deoarece religia produce si harnicie si cumpatare, se ajunge la bogatie. Dar cum cresc bogatiile, asa cresc mandria, mania si iubirea de lume cu toate ramurile ei… Nu este oare nici o cale de a preveni aceasta continua decadere a religie curate?” 
     Wesley a inteles cu claritate  uimitoare cauzele cresterii sau declinului Bisericii. Implinirea acestei profetii poate fi vazuta in istoria multor biserici incepand chiar cu Biserica Metodista. De fapt, Biserica Metodista Unita este una din cele sase principale Biserici protestante care in ultimii ani a cunoscut o scadere semnificativa a numarului de membri, a numarului de scoli si a misiunilor. 
     Pentru a schimba situatia, Kelly propune trei pasi: In primul rand Biserica trebuie sa-si clarifice scopurile, convingerile fundamentale si standardele stilului de viata. In al doilea rand, o Biserica trebuie sa hotarasca cum sa aplice aceste standarde. In al treilea rand, o Biserica trebuie sa comunice efectiv “crezurile, si standardele membrilor, si in afara, celorlalti”. 

     O avertizare pentru Biserica Adventista. Ceea ce s-a intamplat cu Biserica Metodista poate servi ca o avertizare pentru Biserica Adventista. Kelly, el insusi un metodist a scris acest lucru intr-un articol intitulat “Cum pot adventistii sa-si opreasca cresterea”. Raspunsul lui e simplu si profund: “Faceti ca metodistii”  Dupa Kelly, tot ceea ce adventistii trebuie sa faca pentru a stopa cresterea Bisericii lor si sa inceapa declinul, este sa sublinieze faptul ca standardele Bisericii in imbracaminte, abstinenta, dieta, zecime, etc. “nu sunt esentiale pentru mantuire”. O asemenea subliniere duce la declinul Bisericii deoarece rapeste credinta de pretul ei, de experienta ei si de structura ei. 
     In lumina acestor observatii este evident ca standardele Bisericii privitor la haine si podoabe pot contribui la declinul sau cresterea Bisericii. Doar credinciosii care urmeaza standarde inalte sunt constienti mereu de chemarea lor si de misiunea lor in lume. 

     Bijuteriile in Biserica Mennonita. Ca si Metodistii, Mennonitii sunt mentionati in istorie ca stand cu tarie impotriva bijuteriilor, inclusiv a verighetei. In cartea sa, “Vestimentatia mennonita timp de patru secole”, Melvin Gingerich noteaza ca “ cel putin 39 rezolutii au fost date impotriva bijuteriilor intre anii 1864-1949, jumatate din ele dupa 1818”. Articolele care trebuiau evitate erau: “inele de nunta, inele de aur, perle, bratari, brose, ace de par, coliere si inele de logodna”. In unele exprimari se facea distinctie intre “articole ornamentale si cele utile”, doar cele ornamentale erau interzise.  
     Gingerich spune ca  nu este usor pentru Biserica Mennonita sa aplice aceste reguli impotriva bijuteriilor, in special impotriva inelului marital. El scrie: “Cea mai dificila lupta este impotriva verighetei. Atata timp cat mennonitii erau un popor rural si locuiau in comunitati solide, nu era nevoie pentru femei sa-si declare statutul lor marital in public. Dar cand barbatii au inceput sa intre si sa iasa din aceste comunitati, cuplurile s-au convins ca folosirea verighetei e necesara atat pentru simbolismul ei cat si pentru rolul ei protector.” 
     Purtarea verighetei s-a accentuat dupa cel de al doilea razboi mondial. El mai scrie: “De cand cel de al doilea razboi mondial a crescut urbanizarea mennonitilor, a fost mai dificil pentru ei de a-si pastra obiceiurile distinctive inclusiv evitarea verighetei. In fine, aceasta a devenit comuna multor biserici atat pentru femei cat si pentru barbati.” 
     In istorie am vazut ca acceptarea verighetei a deschis usa pentru folosirea altor multe feluri de bijuterii. Gingerich recunoaste aceasta tendinta in propria sa Biserica: “Odata cu verigheta a aparut si folosirea altor forme de bijuterii”. Recunoscand acest lucru, Gingerich indeamna Biserica sa continue sublinierea importantei unui stil de viata crestin “dupa invatatura Noului Testament despre umilinta, modestie, simplitate si responsabilitate”.  

 3.Verigheta in istoria Bisericii AZS 

     Presiunea conformismului. Verigheta a fost o problema sensibila in istoria Bisericii AZS. Este important sa ne amintim ca Ellen White si alti conducatori adventisti  venind din Biserica Metodista si din alte biserici, aveau o pozitie ferma impotriva folosirii oricarui fel de bijuterii inclusiv inele. Dar cand aceste biserici si-au slabit standardele, catre sfarsitul secolului XIX, adventistii au resimtit tendinta de a se conforma lor.  
     Situatia care a confruntat pe adventisti se reflecta intr-un articol intitulat “obiceiul de a purta aur”, publicat in Review and Herald in 1869. Autorul, Daniel Bourdeau, un american vorbitor de limba franceza, care lucra printre francezii din Canada, Statele Unite si Europa, scria. “Nu cu multi ani inainte, purtarea obiectelor de aur era considerata un pacat de catre baptisti, metodisti si alte denominatiuni. In amintesc vremea cand baptistii, din randul carora eram si eu, se bucurau mai mult de prezenta Spiritului Sfant decat acum si isi facusera o regula de a lucra cu iubire cu acei membri care purtau aur. Dar dupa scurt timp, diferitele denominatiuni au suferit o mare schimbare in acest punct si au adoptat practica purtarii de aur si de alte podoabe desarte". 
     Un factor care a contribuit mult la aceasta a fost succesiunea de valuri de emigranti pe tarmurile Americii in a doua jumatate a secolului XIX. Bineinteles ca acesti emigranti au adus cu ei obiceiurile lor inclusiv purtarea de bijuterii, in special inelul de nunta. Multe denominatiuni au adoptat noua situatie permitand purtarea de bijuterii. 
     Biserica Adventista noua si in crestere, a simtit aceasta presiune. Nu este deloc surprinzator ca Ellen White  se referea la purtarea de bijuterii. Ea povesteste istoria unei doamne recent botezate, care a inteles sa lepede bijuteriile ei scumpe. In timpul unei vizite la Battle Creek, noua convertita a fost surprinsa sa vada pe surorile ei de credinta  purtand bijuterii. Intr-o zi ea a facut o vizita impreuna cu o sora care ocupa o pozitie responsabila intr-o institutie adventista  de la Battle Creek. In timpul unei conversatii ea si-a exprimat dorinta de a vinde unele bijuterii pe care le pastrase si a le pune astfel in tezaurul Domnului. Sora “cu mai multa experienta” a incercat s-o convinga sa nu faca asa ceva, spunand “De ce sa le vinzi? Eu le-as purta daca ar fi ale mele!” Pentru a demonstra ca stie ce spune, “i-a aratat un inel de aur pe care i-l daduse un necredincios.” Apoi i-a explicat: “Noi nu suntem atat de formalisti ca inainte!” Noua convertita a fost uimita, dar s-a decis sa adopte principiile biblice de modestie si simplitate pe care le-a inteles cand a intrat in Biserica. 
     Influenta negativa asupra altora. Acest episod descopera motivul fundamental pentru care Ellen White ii sfatuieste pe adventisti sa nu poarte bijuterii, si anume influenta negativa asupra altora. In 1881, ea scria: “Aici, Domnul vorbeste prin apostolul sau, in special impotriva celor care poarta aur (1 Tim 2,9-10). Cei cu experienta sa nu duca pe altii in ratacire prin exemplul lor  in acest punct. Inelul care va inconjoara degetul poate fi foarte simplu,  dar este inutil, iar purtarea lui are o influenta rea  asupra altora.” 
     A numi un inel “simplu” drept inutil, poate parea dur, dar trebuie sa intelegem aceasta in contextul vremii. In America de atunci, inelele erau deja purtate ca ornamente. Folosirea inelelor la ceremonia de nunta era doar o optiune in cele mai multe biserici din America. Asa cum vom vedea, Ellen White nu condamna purtarea verighetei “in tarile in care acest lucru este un imperativ”. Astfel, “inelul simplu” la care se referea ea, era cel ornamental. Asemenea inele erau “inutile” in sensul ca nu indeplineau nici o functie. A purta astfel de inele ca si alt fel de bijuterii, era pentru Ellen White nu doar o indepartare de la “invataturile clare ale Bibliei”, ci si o  influenta negativa asupra altora. 
     Ellen White intelegea adevarul ca crestinismul este mult mai usor prins (prin influenta) decat invatat. De-a lungul lucrarii sale, ea a apelat la simplitate si modestie, cu scopul de a aduce pe oameni la Hristos. “Sa ne imbracam intr-un mod simplu, modest si potrivit, ca sa fim primiti oriunde am merge. Bijuteriile si hainele scumpe nu au o influenta buna, dar podoaba unui spirit bland si linistit care este podoaba consacrarii in slujba lui Hristos ne vor da putere de la Dumnezeu”. 
  
     Influenta negativa pentru sine. Un al doilea motiv important pentru care Ellen White sfatuieste pe adventisti sa nu poarte bijuterii sau haine scumpe este acela ca ele  incurajeaza vanitatea si mandria. “Cei care poarta podoabe interzise de Dumnezeu in Cuvantul Sau, alimenteaza mandria si vanitatea inimii. Ei doresc sa atraga atentia la sine. Hainele lor spun: Priviti-ma! Admirati-ma! Astfel ca vanitatea inimii omenesti creste prin ingaduinta de sine. Daca mintea ar fi indreptata spre a placea Domnului, toate aceste infrumusetari inutile ar disparea”. (Test. vol. 4, 645) 
     Cand ingaduim vanitatii si mandriei sa expuna fel de fel de ornamente sau haine scumpe, “inabusim dorinta de a face fapte bune”, deoarece atunci cand oamenii devin obsedati de infrumusetarea trupurilor lor, ei au mai putin interes, timp si bani pentru nevoile altora.  
  
     Responsabilitate. Cele de mai sus conduc la al treilea motiv pentru care Ellen White sfatuieste pe adventisti sa nu poarte bijuterii si anume responsabilitatea noastra fata de timpul, sanatatea si banii nostri.  “Fiecare banut salvat de la impodobirile nefolositoare poate fi folosit pentru nevoile altora sau oferit in lucrarea lui Dumnezeu, pentru a sustine lucrarea de predicare a misionarilor in tari straine, pentru publicatii care sa aduca raze de lumina in sufletele afundate in ratacire. Fiecare banut folosit in mod inutil ne rapeste ocazia pretioasa de a face bine”. (Test. vol. IV, 646.) 
     Ca si Wesley, Ellen White era constienta de nevoile celor saraci si ale bisericilor noi. Ea economisea orice dolar pentru programele in crestere ale Bisericii. Ea privea la bani ca fiind banii lui Dumnezeu, ce trebuiau administrati judicios. “Cati bani ai cheltuit pentru tine si pentru a castiga admiratia unor inimi la fel de goale ca a ta? Aceia erau banii lui Dumnezeu. Ce mult bine s-ar fi putut face cu ei!” (Idem) 
  
     Declaratia cu privire la inelul de logodna. Interesul Ellenei White pentru tot ce insemna responsabilitate  in fata lui Dumnezeu, ne ajuta sa intelegem pozitia ei fata de inelul de logodna. Trebuie sa notam ca in contrast cu ceea ce gandesc cei mai multi adventisti, verigheta nu era o problema arzatoare in mintea ei. In cele aproximativ 100.00 de pagini pe care le-a scris,   nu gasim decat O SINGURA DECLARATIE EXPLICITA CU PRIVIRE LA ACEASTA. 
     Aceasta importanta declaratie apare pentru prima data intr-o scrisoare pe care a trimis-o in 1892 din Melbourne, Australia, “scumpilor mei frati si surori”. A fost publicata mai tarziu in 1923,  in compilatia intitulata “Marturii speciale pentru predicatori si lucratori”, in capitolul “Economia sa fie practicata in toate lucrurile” (Testimonies to ministers, 180-181). 
     In acea vreme, Ellen White se gasea in Australia ajutand la inceperea lucrarii adventiste pe acel continent. Membri erau putini, cam 376, dar nevoile erau multe. Biserica era in criza financiara iar programul incepea cu construirea unei edituri. 
     Situatia financiara era asa de stringenta incat fiecare penny era de ajutor. Ea se plangea ca in ciuda acestei situatii,  unii membri isi cheltuiau banii pe mobila, extravaganta si haine, in loc sa se gandeasca la nevoile lucrarii. Misionarii americani care traiau dintr-un salariu prea mic, erau uitati, in timp ce se cumparau verighete ca sa urmeze obiceiul de obste. 
     In acest context, Ellen White a scris: “Unii simt ca o povara necesitatea purtarii inelului de casatorie, gandind ca sotiile lucratorilor trebuie sa se conformeze acestui obicei. Dar aceasta nu este necesar. Sotiile lucratorilor sa aiba mai degraba acea veriga de aur care sa lege sufletele lor de Hristos, un caracter curat si sfant, iubirea adevarata, blandetea si bunatatea, care sunt rodul adevarat al crestinismului, si influenta lor va fi sigura oriunde. Faptul ca suntem in contradictie cu un obicei oarecare, nu trebuie sa fie un motiv ca sa-l adoptam si noi. Americanii pot sa-si afirme pozitia prin faptul ca acest obicei nu este obligatoriu si in tara noastra. Nu avem nevoie sa purtam semnul, deoarece noi nu suntem necredinciosi legamantului casatoriei, iar purtarea inelului nu este neaparat o garantie ca suntem credinciosi. Sunt ingrijorata cu privire la acest proces care pare sa evolueze printre noi, prin conformarea fata de obiceiuri si moda. Nici un penny sa nu fie cheltuit pentru inele de aur, care sa arate ca suntem casatoriti!” 
     Aceasta declaratie este in mod clar adresata lucratorilor americani care slujeau in Australia si care nu purtau verighete inainte, deoarece in America nu era obligatoriu. Ellen  White arata ca misionarii americani nu aveau nevoie sa cumpere inele. Sfatul ei era bazat pe patru consideratii de baza. Mai intai nu era dificil pentru misionarii americani de ce nu poarta verighete,  deoarece nu era un obicei national. In al doilea rand, obiceiul era irelevant, intrucat purtarea unui simbol nu era si o dovada a fidelitatii in casatorie. Un al treilea lucru, banii cheltuiti pentru a cumpara inele puteau fi folositi mai bine pentru nevoile Bisericii. In al patrulea rand, purtarea inelelor de nunta putea fi un proces degradant, prin incurajarea obiceiurilor si a modei. Aceste consideratii sunt legitime si pentru astazi.  

     O reforma treptata. Este important de notat ca Ellen White nu condamna obiceiul purtarii verighetei in tarile unde aceasta era privita ca un imperativ. Declaratia ei continua: “In tarile unde acest obicei este imperativ, nu trebuie sa condamnam pe cei care poarta inelul de nunta; lasati-i sa-l poarte, daca o fac cu constiinciozitate. Dar misionarii nostri sa nu creada ca purtarea inelului va creste influenta lor cu acest fleac. Daca ei sunt crestini vor manifesta asemanarea cu Hristos in caracter, in cuvinte, in fapte, acasa si in asociere cu altii.” 
     Cuvintele “daca o fac cu constiinciozitate”, sugereaza ca Ellen White nu justifica purtarea inelului marital nici chiar in tarile unde aceasta era un imperativ social. Cuvantul “daca”, sugereaza ca chiar in acele tari  pot avea dificultati in a impaca purtarea inelului cu glasul constiintei lor. Aceasta poate fi adevarat atunci cand constiinta este iluminata de o intelegere deplina  a originei, semnificatiei si a impactului spiritual pe care il are verigheta. 
     Personal trebuie sa marturisesc ca am purtat o verigheta in mod constiincios pana acum deoarece am privit acest lucru prin ochelarii culturii mele italiene, ca un simbol al pozitiei maritale. Pentru acelasi motiv nu am incercat niciodata s-o conving pe sotia mea sa nu poarte. Dar acum, dupa ce am invatat cate ceva cu privire la originea pagana, influenta negativa asupra vietii mele spirituale si asuprea altora, nu mai pot privi purtarea unui inel de nunta cu o constiinta curata. Sunt bucuros ca si sotia mea a ajuns la aceasta perspectiva. 
     Ellen White intelegea importanta acestui adevar. Pentru a face o reforma cu succes nu trebuie sa mergem mai repede decat pot intelege oamenii noile adevaruri. De aceea, dansa  nu mustra pe membrii care purtau verigheta din Australia sau Europa. Ea intelegea ca lucrul acesta  necesita timp pentru clarificare cu privire la “procesul degradant” al purtarii inelului. Filozofia ei este bine exprimata in sfatul pe care-l dadea cu privire la reforma in dieta, care se poate aplica foarte bine si la reforma hainelor si a bijuteriilor: “Nu trebuie sa mergem mai repede decat pot intelege cei ale caror constiinte si minti trebuie sa fie convinse de adevarul pe care-l aparam. Trebuie sa-i intalnim pe oameni acolo unde sunt. Unii dintre noi au avut nevoie de multi ani ca sa ajunga la pozitia actuala in reforma sanitara. Este o munca greoaie aceea de a produce o reforma in dieta. Ne intalnim cu un apetit puternic… In reforma, este mai bine sa facem un mic pas, decat sa facem un pas dincolo! Decat sa esuam cu totul, mai bine sa fim alaturi de oameni.” (Test vol III p.20). 

     Ellen White trata cu respect obiceiurile locale. William C. White, fiul Ellenei White, relateaza doua episoade care ilustreaza respectul mamei sale (dar nu si aprobarea) pentru obiceiul local al purtarii verighetei. Primul este din Europa, unde Ellen White a lucrat intre 1885 si 1887. Spre sfarsitul anului 1885, un predicator adventist din Basel predica intr-o seara impotriva purtarii de bijuterii, inclusiv inele. O doamna l-a intrerupt pe predicator intrebandu-l daca se referea si la verigheta. Fara ezitare, el raspunse: “Da, totul!” Incidentul a trezit controverse mari deoarece in Europa purtarea verighetei nu era privita ca ornament. 
     Cand problema a fost adusa la cunostinta Ellenei White, prin fiul sau, prezent la intalnire, “ea a spus ca acolo unde purtarea verighetei era ceruta de obiceiul social ca o dovada de loialitate, predicatorii nostri sa nu faca presiuni ca acest obicei sa fie lasat”. (Scrisoarea lui W.C.White din 6 august 1913). Referindu-se la acelasi episod, intr-un loc unde purtarea verighetei era considerata ca un imperativ, W.C.White scria  din nou intr-o alta scrisoare: “Ea a spus ca trebuie sa discernem  diferenta dintre purtarea inelului ca ornament si purtarea inelului ca un semn de loialitate fata de sot”. (Scrisoarea lui W.C. White din 9 august 1916). Trebuie sa notam ca o asemenea diferenta trebuie facuta doar in tarile unde purtarea inelului este ceruta de obiceiul social.  
     Un al doilea episod il implica pe W.C.White insusi. Cand lucra cu mama lui in Australia, a intalnit o tanara, Ethel May Lacey, de care s-a indragostit. Era din Anglia si lucra in Tasmania. Tatal ei se retrasese in Australia dupa ce fusese in serviciul politiei britanice. Familia si prietenii ei priveau verigheta ca foarte importanta. Cunoscand insa obiectia Ellenei White in dreptul misionarilor americani, May Lacey s-a hotarat sa discute aceasta problema cu Ellen White, viitoarea ei soacra. Pe scurt, dupa aceea a raportat logodnicului: “Willie, dansa mi-a spus ca nu are nimic impotriva sa port verigheta!” Dar, dupa ce s-au mutat la casa lor, ea si-a scos inelul si nu l-a mai purtat niciodata deoarece nu se simtea confortabil cu el. 
     In lumina acestei experiente, W.C.White spunea ca mama lui nu era impotriva “purtarii inelului ca simbolizand fidelitatea, in tarile si printre acei oameni in care obiceiul este inradacinat, incat departarea de la acest obicei ar fi fost gresit inteleasa”.  
     Aceste consideratii ne duc la concluzia ca Ellen White nu da o regula generala pentru orice adventist din orice colt al lumii. In tarile unde purtarea verighetei era considerata un imperativ, ea lasa la alegerea fiecaruia sa urmeze sau nu acest obicei.     Totusi, ea n-a ezitat sa spuna ca purtarea unui inel declanseaza un proces degradant prin conformarea la moda. Convingerea ei era indreptatita. Am vazut in cursul istoriei ca ingaduirea unui inel de nunta a adus multora pretextul pentru purtarea inelelor ornamentale, a cerceilor, a bratarilor, etc. Vom vedea ca acest “proces degradant” a afectat si Biserica Adventista. 

     Conceptia adventista dupa 1925. Folosirea verighetei la ceremonia de nunta s-a stabilit in majoritatea bisericilor protestante in prima parte a secolului XX. Nu este surprinzator ca si unii adventisti au dorit o "ceremonie a inelului”. (Evreii au dorit sa aiba si ei un imparat – ca toate celelalte neamuri…” – N.T.)  Pentru a descuraja acest lucru care ar fi dus la proliferarea inelelor ornamentale,  la Conciliul de toamna din 1925, liderii bisericii au votat ceea ce a si fost inscris mai tarziu in Manualul Bisericii AZS: “Privim cu dezaprobare ceremonia inelului si asupra pastorilor care oficiaza casatorii intre credinciosi si necredinciosi, precum si casatorii cu cei care nu sunt de credinta noastra”. (Aceasta declaratie a aparut pentru prima data  in Manualul Bisericii AZS, Washington D.C., 1932, pag. 175). Apoi a aparut in cateva editii ale Manualului Bisericii pana in anul 1951.  
     Aceasta declaratie nu a reusit insa sa opreasca folosirea bijuteriilor, in special a inelelor. Prin urmare, liderii Bisericii noastre au discutat problema in toamna anului 1935. De data aceasta, exprimarea lor a fost mai  hotarata: “Membrii Bisericii noastre au fost de la inceput niste oameni simpli. Standardul nostru ne cheama sa lepadam bijuteriile, in special acele articole mentionate in Biblie si Marturii ca: inele, cercei, bratari, coliere. Va indemnam la o mai mare loialitate fata de aceste standarde divine.” 
     Propozitia de mai sus nu face o mentiune speciala la verigheta deoarece in acea vreme problema era mai mult purtarea de bijuterii in general decat purtarea verighetei in special. Situatia s-a schimbat repede. Deoarece purtarea verighetei a castigat popularitate in societatea americana in timpul celui de al doilea razboi mondial, din motivele descrise mai jos, un numar crescand de membri ai Bisericii AZS din America de Nord au inceput sa poarte verigheta.  
     Pentru a descuraja acest obicei, o noua declaratie a fost facuta cu privire la acest lucru in editia din 1951 a manualului Bisericii. Aceasta propozitie se bazeaza pe sfatul dat de Ellen White in 1892 si restrange purtarea verighetei doar in acele tari unde obiceiul era considerat imperativ: "In unele tari, obiceiul de a purta un inel de nunta este considerat ca imperativ, avand in mintea oamenilor un criteriu de virtute, si de aceea nu este privit ca ornament. Sub asemenea circumstante, nu putem condamna aceasta practica.” (Aceasta fraza apare in toate editiile Manualului din 1951 pana in 1990). 
  
     Aprobarea verighetei in America de Nord. Atitudinea restrictiva din Manualul 1951, a avut efect in America de Nord, pana in 1986. In acest an, Conciliul  anual al Diviziunii Nord Americane, a votat sa ridice aceasta restrictie si sa dea membrilor Bisericii din America de Nord posibilitatea de a purta o verigheta simpla ca si  in alte tari: “Am votat si am recunoscut ca in armonie cu pozitia stabilita in Manualul Bisericii, unii membri din America de Nord si din alte parti ale lumii simt ca purtarea unui inel simplu este un simbol al credinciosiei fata de legamantul casatoriei si declaram ca aceste persoane sa fie pe deplin acceptate in partasia si slujba Bisericii”. Mai multi factori au contribuit la ridicarea acestei restrictii. Din 1951, multi membri ai Bisericii au venit in America din alte tari unde purtarea verighetei era indispensabila social. In asemenea cazuri, ei au continuat sa poarte verigheta si in America. Erau de asemenea si adventisti americani care credeau ca purtarea verighetei este un imperativ in America de Nord, ca si in alte tari… In mod consecvent ei faceau referire la ceea ce spunea Ellen White in 1892 ca fiind o  concesie pentru “acele tari unde obiceiul este imperativ”  si il considerau aplicabil si in America de Nord.  
 Nu este nici o indoiala ca obiceiul purtarii verighetei a castigat forta in Statele Unite de la al doilea razboi mondial.  In cartea “Inelele de-a lungul vremii”, James McCarthy arata motivul acestei evolutii: “Niciodata n-a fost casa asa de scumpa tinerilor! Niciodata n-au simtit atata dor fata de sotie si fata de tot ce insemna casnicie. Mirii  insistau pentru ceremonia celor doua inele. Un inel era tot ce puteau lua de acasa ca sa fie cu ei in razboi. Iar tanara sotie dorea ca sotul soldat sa poarte ceva care sa-i aminteasca mereu de starea lui maritala atunci cand hoinarea prin lume". 
     Popularitatea verighetelor a crescut astfel in Statele Unite odata cu al doilea razboi mondial, dezvoltandu-se o intreaga industrie dedicata exclusiv pentru a crea noi modele de inele. Astazi, majoritatea inelelor nu mai sunt doar verighete simple, ci au luat diverse forme, incrustate cu diamante sau alte pietre pretioase. Dupa relatarea mai multor bijutieri pe care  i-am consultat, circa 90% din inele vandute sunt cu diamante sau alte pietre pretioase. Aceasta inseamna ca doar 10% din oameni cumpara si poarta verighete simple. Bijutierii  mi-au spus ca acestea nu mai sunt la moda si ca peste putina vreme vor fi doar piese de muzeu. Astazi nu se mai poate spune ca inelul de nunta nu este un ornament, deoarece cele mai multe sunt incrustate cu diamante si cu pietre pretioase. Astfel de inele sunt podoabe costisitoare, in contradictie cu principiile biblice de modestie si simplitate. 

     Un proces degradant. Cresterea popularitatii inelelor i-a influentat pe adventistii din America si din alte parti ale lumii. Lucrarea mea in diverse locuri m-a adus fata in fata in mod constant cu realitatea acestui “proces degradant” al conformarii cu moda bijuteriilor. In comunitatile mari este ceva obisnuit pentru mine sa vad membri care poarta nu doar inele de nunta cu pietre scumpe, dar si cercei, bratari si coliere. 
     Imi amintesc, pe cand eram in Italia, ca surorile noastre purtau doar o verigheta simpla. Ce deosebire este astazi! Recent am predicat in cateva mari biserici din Italia de Nord, Austria, Elvetia, Danemarca, Norvegia si Anglia. Peste tot am intalnit un mare numar de membri impodobiti din plin cu bijuterii, inclusiv verighete ornamentale. Situatia nu este diferita in America de Nord. Argumentul pe care l-am auzit adesea este ca bijuteriile nu mai sunt o problema!…  
     Intentia mea nu este de a judeca motivele acelor membri care poarta inele cu diamante si alte feluri de bijuterii. Stiu din experienta ca multi din ei  sunt foarte sinceri si nu dau multa importanta bijuteriilor pe care le poarta. Ei le poarta pentru a fi potriviti cu diverse ocazii, asa cum cere eticheta sociala. Ei nu fac un idol din bijuteriile lor si sunt voiosi sa le scoata cand inteleg principiile de modestie, simplitate si responsabilitate. 
    Mai degraba, intentia mea este de a arata ca Ellen White avea dreptate sa se ingrijoreze cu privire la acest “proces degradant” al conformarii cu lumea chiar in lucruri mici, cum ar fi verigheta cea mai simpla. Aceasta trecere in revista a istoriei verighetei ne arata cum niste lucruri mici pot deschide usa la compromisuri mai mari.  
  
     Concluzie. Ne punem doua intrebari: 1)Pot crestinii sa poarte un inel marital? 2)Acest inel de nunta intra in categoria ornamentelor nepotrivite de aur si perle, mentionate de Pavel si Petru? Ca un raspuns la aceste intrebari, am vazut care a fost istoria inelului mai intai in vechea Roma, si apoi in bisericile crestine. Ceea ce am vazut in istorie poate fi rezumat in cinci puncte: 
     Mai intai, originea inelului este dezvaluita de mitologia si practicile pagane. A investi un simbol pagan  cu o semnificatie sfanta, crestina, poate usor sa conduca la secularizarea insusi a simbolului. Un caz asemanator este adoptarea in crestinism a zilei soarelui ca fiind ziua Domnului, care mai degraba a devenit o vacanta (holiday) decat o zi sfanta (Holy Day). 
     In al doilea rand, romanii au introdus folosirea unui inel de fier ca sa legalizeze legamantul a doi tineri. Totusi am vazut ca acesta a evoluat foarte repede in inele elaborate de aur, care au acoperit toate degetele. 
     In al treilea rand, ceea ce s-a petrecut in Roma pagana, a avut loc si in Biserica crestina. Am descoperit ca in crestinismul timpuriu, folosirea inelelor maritale a evoluat in trei etape. In prima etapa, cea a perioadei apostolice, nu avem nici o evidenta a folosirii verighetei. In a doua etapa, secolul II si III, era doar o folosire restrictiva a unui inel simplu, de nunta. In ultima etapa, din secolul IV avem o proliferare de tot felul de inele ornamentale si bijuterii. 
     In al patrulea rand, ceea ce s-a intamplat in Biserica primara, s-a repetat in denominatiunile din timpurile moderne. Cele doua exemple pe care le-am studiat, Bisericile Metodista si Mennonita, sunt pe acelasi tipar. In prima etapa, nici bijuteriile si nici inelele de nunta nu erau permise. In a doua etapa s-a facut o concesie pentru purtarea verighetei. In etapa finala, aceasta concesie a devenit un pretext pentru a purta tot felul de bijuterii, inclusiv inele ornamentale.  
     In al cincilea rand ceea ce s-a intamplat in Biserica Metodista si Mennonita a avut loc si in Biserica Adventista. Tiparul este acelasi. In prima etapa, din zilele de inceput ale Miscarii Adventiste, nici un fel de bijuterii sau verighete nu erau ingaduite. In a doua etapa s-a facut o concesie, pentru purtarea inelului marital, numai in acele tari unde obiceiul era vazut ca imperativ. In etapa finala, concesia s-a extins la membrii Bisericii din America de Nord. Rezultatul acestei evolutii este o crestere puternica a purtarii de felurite bijuterii, inclusiv inele ornamentale. 
     Pe scurt, lectia istoriei este evidenta. Si in vechea Roma si in Biserica crestina, inelele .maritale au exercitat o influenta degradanta, prin ademenirea oamenilor de a purta inele ornamentale si alte tipuri de bijuterii. Se pare ca inelele exercita o atractie aproape fatala. Oamenii pot deveni atat de indragostiti de verigheta lor, incat sunt usor ispititi de a creste numarul inelelor si de a “imbunatati” stilul lor. 
     In lumina acestor descoperiri, care trebuie sa fie raspunsul la prima intrebare: daca crestinul poate sa poarte verigheta?  Raspunsul este acesta: Crestinii pot sa poarte o verigheta simpla daca o fac cu constiinta curata, in acele tari unde cultura lor o considera ca un imperativ. La a doua intrebare, daca verigheta intra sau nu in categoria acelor ornamente nepotrivite de aur si perle de Pavel si Petru, raspunsul este acesta: In decursul istoriei, verigheta simpla nu a fost considerata ca un ornament, dar istoria ne invata ca simpla verigheta n-a ramas tot asa multa vreme. Verigheta a evoluat pana astazi in inele elaborate incrustate cu pietre pretioase.  
  
     Avertizare finala. Astazi au loc rapide schimbari culturale. In multe tari occidentale, conceptia despre sfintenia, nevoia si trainicia casatoriei s-a schimbat si a fost inlocuita cu conceptia seculara despre casatorie ca fiind un contract social care poate fi usor desfacut, prin sentinta judecatoreasca. In mode clar, divortul nu mai este doar o boala americana, ci s-a raspandit repede in cele mai dezvoltate tari crestine. Rezultatul este ca verigheta si-a pierdut si ea, in mod treptat, semnificatia de fidelitate, “pana cand moartea ne va desparti”, si a devenit din ce in ce mai mult un ornament. 
     In plus, oamenii astazi nu mai sunt satisfacuti cu un inel de aur simplu, de nunta, ci vor inele mai elaborate cu diamante sau alte pietre. Simpla verigheta a devenit o relicva a trecutului. Aceasta inseamna ca verighetele au devenit ornamente costisitoare, in cotrast cu principiile biblice de modestie si simplitate. In lumina acestor consideratii, purtarea verighetei poate deveni foarte curand nepotrivita pentru crestini chiar in tarile unde in mod traditional, verigheta este un semn de virtute.  
     Multi spun ca bijuteriile, in general, si inelele in  special, sunt un lucru prea mic care nu trebuie sa intunece problemele mai importante. Sunt de acord. Crestinismul este mai mult decat bijuterii sau inele. Tocmai de aceea nici nu se face caz de ele in Biblie. Pe de alta parte, atat Biblia cat si istoria descopera ca dragostea fata de bijuterii si purtarea lor duc in mod constant la declin spiritual si apostazie. Daca verigheta nu este decat un lucru de mica insemnatate, de ce nu o scoatem, acolo unde nu este un imperativ social?… De ce sa nu purtam in locul ei “veriga de aur care leaga sufletul de Isus Hristos, un caracter curat si sfant, adevarata iubire, bunatate si smerenie care sunt fructul adevaratului crestinism, si astfel influenta noastra sa fie sigura oriunde in lume”?