Uneori membrii Bisericii renunta la podoabele lor stralucitoare sau cosmeticele colorate doar pentru ca “asa spune Biserica” si nu pentru ca ei inteleg principiile pe care Dumnezeu le-a descoperit ca sa asigure niste relatii sanatoase cu El. Ei sunt inclinati sa intrebe: “Ce este rau in cerceii sau bratara mea? Nu sunt izbitoare si nici scumpe! Ce este rau cu fusta scurta la Biserica? Este de numai 4 cm deasupra genunchiului. Sunt inca tanara si asa se imbraca oricine…” 
      Inima mea a fost tulburata de multe ori de aceste probleme deoarece ele arata o atitudine negativa fata de Dumnezeu. Problema pare a fi: “Cate podoabe pot purta ca totusi sa fiu acceptata de Dumnezeu?”  Aceasta atitudine reflecta dorinta de a face doar un minim necesar pentru mantuire.  
      Dar un crestin autentic nu va intreba “Cat de putin pot sa fac pentru a putea ramane copil al lui Dumnezeu?” ci “Cat de mult pot face pentru a-mi arata credinta, iubirea si legamantul meu cu Hristos prin infatisarea exterioara?” Aceasta este atitudinea pozitiva ce izvoraste din inima aceea atat de plina de iubirea lui Dumnezeu care cauta sa cunoasca cum poate sa proslaveasca pe Dumnezeu cel mai bine prin toate aspectele vietii incluzand infatisarea exterioara. Crestinii care au aceasta atitudine pozitiva si iubitoare sunt doritori sa afle ceea ce Dumnezeu a descoperit in Scriptura referitor la haine, bijuterii si cosmetice. O asemenea atitudine m-a calauzit in cercetarea Vechiului Testament. 

      Obiectivele capitolului de fata. Acest capitol examineaza cele mai relevante pasaje ale VT despre bijuterii, cosmetice si haine extravagante. Vom descoperi o stransa legatura intre folosirea acestor lucruri si seductie, adulter si apostazie. Vom descoperi ca lepadarea ornamentelor exterioare reprezinta o preconditie a curatirii spirituale si a impacarii cu Dumnezeu. Datorita faptului ca unii oameni gasesc in anumite pasaje din VT sprijin pentru o folosire moderata a bijuteriilor, vom da atentie speciala acelor pasaje precum si concluziilor ce se pot desprinde din ele. 

      O haina de lumina. Corpul omenesc a fost coroana creatiunii lui Dumnezeu, cel mai minunat in design, in forme si trasaturi, cel mai fermecator in expresivitate. Dumnezeu Si-a aratat satisfactia Sa totala in crearea lui Adam si a Evei prin cuvintele “foarte bine” (Gen 1,31). In starea lor edenica, barbatul si femeia purtau doar hainele inocentei. “O frumoasa si dulce lumina, lumina lui Dumnezeu invaluia perechea sfanta. Haina de lumina era un simbol al hainelor spirituale ceresti. Aceasta le reamintea continuu de prezenta lui Dumnezeu, dar cand a intervenit pacatul ei au rupt legatura lor cu Dumnezeu, iar haine de lumina a disparut. Dezgoliti si rusinati, ei au incercat sa compenseze pierderea hainei ceresti prin haine de frunze.” (EGW) 

      In Biblie, hainele sau lipsa lor (goliciunea) reprezinta conditia spirituala a omului inaintea lui Dumnezeu. Cand Adam si Eva au pacatuit, deodata au descoperit ca sunt goi si ca pierdusera haina de lumina. Goliciunea lor nu era rezultatul dezbracarii vreunei haine, caci nu purtasera nici un fel de haine pana atunci. Ei au devenit goi in momentul in care au pacatuit si au simtit despartirea de slava prezentei lui Dumnezeu care ii acoperea. 
      Rascumpararea este adesea reprezentata in Scriptura ca o restaurare a hainei de lumina de la inceput care emana din prezenta slavei lui Dumnezeu. Isaia vorbeste de restaurarea hainei de lumina in Imparatia lui Mesia: “Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna noaptea, caci Domnul va fi lumina ta si Dumnezeu slava ta! (Isaia 60,19). Tot la fel, Ioan vizionarul compara Biserica ce Il asteapta pe Hristos cu o mireasa impodobita pentru nunta. “I s-a dat sa se imbrace cu in curat, stralucitor si subtire” (Apoc 19,8). Termenul grec pentru “stralucitor” este “lampron” care literal inseamna “luminos ca o lampa”. Haina de lumina pierduta din cauza pacatului este in final redobandita. Lumina slavei lui Dumnezeu nu imbraca doar pe sfinti, ci si cetatea insasi. (Apoc 21,23) 
      Cele aratate sunt suficiente spre a arata cat de bogat este simbolismul hainelor in Biblie. De la creatiune pana la restaurare, activitatea creatoare si rascumparatoare a lui Dumnezeu este adesea reprezentata ca o acoperire a goliciunii copiilor Sai, prin hainele indreptatirii Sale. In cartea “Simbolismul hainelor”, Edgar Haulotte noteaza ca “Importanta hainelor nu este neglijata in Biblie, din contra, Dumnezeu le da o semnificatie spirituala”. Simbolismul hainelor ne ajuta sa apreciem importanta pe care Dumnezeu o da hainelor in viata poporului lui Dumnezeu.  

      Caderea si moda. Moda a inceput atunci cand primii nostri parinti au fost alungati din gradina Edenului. Inocenta era pierduta, haina de lumina pierise iar Adam si Eva, acoperiti de rusinea pacatuirii, au cusut laolalta frunze pentru a-si ascunde goliciunea. Aceasta imbracaminte provizorie a fost curand inlocuita cu haine de piele croite de Insusi Dumnezeu (Gen 3,20). Apoi, pe masura ce oamenii au devenit mai corupti, au incercat sa inlocuiasca frumoasa simplitate a inocentei lor cu inventii ale fabricilor, ale modei, ornamente de aur, bijuterii si perle. Cu cat mai decazuti erau, cu atat mai extravagante deveneau hainele si podoabele. 
      Functia originala a hainelor era sa le protejeze corpul de vremea schimbatoare si de dorintele pofticioase. Dar curand oamenii si-au facut haine si podoabe care scoteau in evidenta mandria si sexul. Respectul de sine s-a schimbat in vanitate. Dorinta dupa apreciere i-a condus pe oameni sa se impovareze cu o infatisare atractiva si ornamente costisitoare. Astfel, hainele si podoabele au devenit foarte curand un indicator al declinului moral si al apostaziei.  

      Lepadarea podoabelor la Betel. Cele spuse mai sus ne ajuta sa intelegem de ce in VT Dumnezeu a chemat adesea pe poporul Sau la pocainta si reforma prin lepadarea podoabelor. Primul episod de acest fel este in Geneza 35,1-4. Dumnezeu l-a sfatuit pe Iacov sa-si mute familia de la Sihem la Betel pentru a-i conduce la reforma spirituala prin construirea unui altar in acelasi loc unde i S-a descoperit cand fugea de fratele sau Esau. 
      Iacov a inteles ca era mult de facut pentru ca familia lui sa fie pregatita pentru intalnirea cu Dumnezeu la Betel. Din respect pentru sotiile sale, Iacov tolerase idolii si bijuteriile. Aceste articole includeau idolii pe care Rahela ii furase de la Tatal ei. (Gen 31,19) precum si bijuterii pe care fiii sai le capturasera ca prada din Sihem (Gen 34,27-29). Pentru a-si conduce familia la innoire morala si purificare spirituala, Iacov le-a cerut o curatire exterioara. “Lepadati dumnezeii straini dintre voi, curatiti-va si schimbati-va hainele si apoi vom merge la Betel ca sa inaltam Domnului un altar” (Gen 35,2-3). 
      Este semnificativ faptul ca Iacov a simtit ca familia lui are nevoie de o curatire exterioara a trupurilor si de o schimbare a hainelor inainte de a face experienta unei curatiri interioare la altar. Probabil ca schimbarea hainelor insemna imbracarea acelor haine care nu erau doar curate, ci si potrivite pentru o reala apropiere de Dumnezeu. Am vazut mai inainte ca noi devenim ceea ce imbracam. Aceasta e adevarat atat in viata spirituala cat si in viata profesionala. O infatisare curata si noua ne provoaca sa fim curati si noi inlauntrul nostru prin curatirea mintii si inimii. Aceasta explica de ce au fost date directive asemanatoare de catre Dumnezeu si israelitilor la Sinai (Exod 19,10). 
      Raspunsul casei lui Iacov a fost laudabil: “Astfel ei au dat lui Iacov toti dumnezeii straini pe care ii aveau, cerceii din urechi si Iacov i-a ingropat in pamant sub stejarul de langa Sihem.” (Gen 35,4) Sa notam ca Iacov a primit nu numai idolii dar si bijuteriile lor. Ei au recunoscut astfel ca toate acestea puteau fi o bariera in calea primirii lor de catre Dumnezeu. 
Idolii si bijuteriile. Unii cercetatori sugereaza ca cerceii erau de fapt amulete mici idoli artizanali. Aceasta este foarte posibil deoarece multe articole de giuvaergerie erau asociate cu inchinarea la idoli. (Isaia 3,18-21). Adesea oamenii se inchinau la ceea ce purtau. In articolul “Imbracamintea iudaica si podoabele”, Enciclopedia Schaff-Herzog explica: “O bijuterie era in acelasi timp o amuleta. Dupa conceptia orientala veche, metalele si pietrele pretioase apartineau unor zei ai lumii minerale si detineau o putere magica. De asemenea, orice articol de ornament care abatea atentia de la purtatorul ornamentului la ornament, servea ca o protectie impotriva ochiului rau. Din acest motiv, orice persoana din Orient purta din belsug, bijuterii. Radacini ale acestei superstitii se regasesc in VT. In Isaia 3,20, o piesa din bijuteriile femeii este descrisa ca amuleta (comp Gen 35,4) si evident, ornamentele camilelor madianitilor erau fermecatoare. (Jud. 8,21). 
      Aceasta este adevarat si in tarile catolice unde multi oameni poarta ca pandantiv simboluri ale lucrurilor la care se inchina: cruci, inimi (a lui Isus sau a Mariei),si chiar mici relicve. De asemenea, in cultul New Age sau satanic se poarta amulete, talismane si diverse pandantive. De fapt functia acestor articole era de a te pazi contra spiritelor rele sau a farmecelor. 
Jud. 8,24 spune ca purtarea bijuteriilor era proprie ismaelitilor: “Aveau cercei de aur pentru ca erau ismaeliti.” Fraza sugereaza faptul ca era un lucru caracteristic pentru ei si nu pentru israeliti. Astfel ni se spune si noua celor de azi ca purtarea bijuteriilor este un lucru caracteristic lumii si nu crestinilor. 
      Membrii familiei lui Iacov adoptasera idolatria pagana iar acum Iacov ii aducea inaintea lui Dumnezeu la Betel, ca sa faca ispasire pentru pacatele lor. Era vremea cercetarii de sine si a pocaintei. Ei au recunoscut ca dumnezeii straini si bijuteriile trebuie lepadate mai inainte ca binecuvantarea lui Dumnezeu sa poata veni asupra lor. Pentru a se asigura ca familia lui nu va cadea iarasi in idolatrie, Iacov a dovedit intelepciunea de a inmormanta idolii si cerceii langa stejarul din Sihem inainte de a se indrepta spre Betel. 

      Un principiu relevant. Aceasta istorie contine un principiu valoros pentru crestinul de azi. Daca vrem sa experimentam o curatire launtrica de trecutul nostru pacatos si vrem sa avem o experienta a Betelului, casa lui Dumnezeu, trebuie sa lepadam orice obiect de idolatrie care ne inconjoara si chiar ornamentele purtate pentru slava de sine. Pentru a ne asigura ca nu vom fi ispititi sa le folosim din nou, este cel mai bine sa le abandonam decat sa le pastram ca suveniruri. 

      Lepadarea ornamentelor la muntele Horeb. O reforma asemanatoare care implica lepadarea podoabelor este raportata in Exod 33,1-6. Contextul este marea apostazie care a avut loc cand Moise era pe munte ca sa primeasca cele 10 porunci. Obosit sa mai astepte pe Moise si dorind sa aiba un Dumnezeu vizibil care sa mearga inaintea lor in locul lui Moise, unii israeliti au adus podoabele lor de aur la Aaron, care le-a folosit spre a face un vitel de aur, o imitatie a zeilor Egiptului (Exod 32,2-4). Cand era inca pe munte, Moise a fost avertizat de apostazia de la poalele muntelui si grabindu-se sa vina l-a popor l-a gasit dansand si strigand in jurul idolului lor. 
      Pentru a arata dezaprobarea fata de rebeliunea lor, Moise a zdrobit tablele Legii in vazul poporului, aceasta insemnand ca ei rupsesera legamantul lor cu Dumnezeu. Apoi el a ars vitelul de aur si cu ajutorul levitilor a pedepsit pe aceia care au persistat in rebeliunea lor ((Exod 32,15-29). Moise s-a urcat pe munte pentru a mijloci in favoarea poporului. Dumnezeu atunci l-a asigurat pe Moise ca El ramane credincios legamantului facut cu Abraam, Isaac si Iacov ca sa-i duca in Canaan, dar ca El Insusi nu va mai merge cu ei, ci va merge “Ingerul Meu” (Gen 32,34). Probabil datorita faptului ca puteau cadea din nou in ispita, iar directa prezenta a lui Dumnezeu ar fi insemnat completa lor distrugere (Exod 32,2-3). 
      Cand israelitii au inteles ca Dumnezeu nu le va mai asigura personal protectie, s-au pocait adanc de pacatele lor “si nimeni nu si-a pus podoabele pe el”. Barbatii purtau probabil bratari, verigi la picioare, cercei ca si cei din Egipt. Aceasta arata ca ispita ornamentelor este si pentru barbati, nu doar pentru femei.  
      Ca raspuns la aceasta aparenta pocainta a lui Israel, Dumnezeu Si-a revizuit amenintarea dar a cerut Israelitilor, ca dovada a pocaintei lor sa lepede pentru totdeauna ornamentele: “Acum scoateti-va podoabele de pe voi si voi vedea ce am sa va fac” (Exod 33,5). Raspunsul a fost pozitiv: “Copiii lui Israel si-au scos de pe ei podoabele si au plecat de la muntele Horeb”. Aceasta istorie ne arata ca israelitii au recunoscut ca ornamentele erau un serios obstacol in calea impacarii cu Dumnezeu, de aceea au hotarat sa le scoata. Expresia “au plecat de la Horeb” indica faptul ca israelitii sinceri au facut un angajament la Horeb, de a intrerupe folosirea podoabelor cu scopul de a-si arata dorinta sincera de a se supune lui Dumnezeu. Aceasta experienta seamana cu cea a familiei lui Iacov la Betel. In amandoua evenimentele, lepadarea podoabelor a fost pregatitoare pentru o innoire a legamantului cu Dumnezeu. 

      Relevanta pentru astazi. Ce putem invata pentru astazi? Referindu-se la aceasta experienta a israelitilor in pustie, Pavel ne aminteste ca “Aceste lucruri li s-au intamplat ca sa ne slujeasca drept pilde, si au fost scrise pentru invatatura noastra, peste care au venit sfarsiturile veacurilor” (1 Cor 10,11). Ca si ei, noi calatorim spre pamantul promis. Porunca lui Dumnezeu data Israelitilor de a lepada ornamentele inainte de a intra in tara Canaanului se aplica si la noi care suntem gata sa intram in Canaanul ceresc. Daca purtarea ornamentelor a contribuit la razvratirea impotriva lui Dumnezeu, iar lepadarea lor a insemnat impacarea cu El, aceasta nu este oare adevarat si pentru noi astazi? 
      Unii cititori se pot intreba: “De ce erau ornamentele o asa piedica pentru viata spirituala a israelitilor si de ce bijuteriile sunt in detrimentul vietii noastre spirituale astazi?” O parte a raspunsului este ca noi purtam lucruri la care ne inchinam si ne inchinam la ceea ce purtam. Purtam lucruri la care ne inchinam in sensul ca purtam ceea ce descopera cel mai bine idolii nostri: frumusete, bogatie, stare sociala. Noi ne inchinam la ceea ce purtam, in sensul ca adoram acele haine si ornamente pe care le jertfim ambitiilor noastre (idoli). 
      Ati auzit cuvinte ca acestea: “O, cat de mult ador aceasta haina sau bratara!…Ele adauga mult infatisarii si personalitatii mele!” Aceste exprimari arata ca scopul unor oameni nu este inchinarea la Dumnezeu ci cultul personalitatii lor. Aceasta este de fapt idolatrie. Cand hainele, ornamentele, masinile, profesiunea, bogatia devin prioritati, (idoli) in viata noastra, Dumnezeu este instrainat de constiinta noastra. Acesta este principalul motiv pentru care ornamentele sunt un obstacol serios pentru viata noastra spirituala.  

      Aroganta fiicelor Sionului. Un alt exemplu semnificativ de cum hainele extravagante si podoabele hranesc mandria si proslavirea de sine mai mult decat inchinarea fata de Dumnezeu este gasit in Isaia 3,16-20. Acest pasaj este cel mai relevant deoarece contine nu doar cea mai detaliata descriere a diferitelor articole de giuvaergerie si haine pe care le purtau femeile bogate din Ierusalim, dar si cea mai aspra denuntare a mandriei si arogantei etalate prin asemenea articole.  
Contextul pasajului este anuntarea judecatii lui Dumnezeu asupra poporului Sau, care va duce la o cumplita umilire si distrugere. Motivul este ca poporul L-a parasit pe Dumnezeu. “Se clatina Ierusalimul, se prabuseste Iuda, pentru ca vorbele si faptele lor sunt indreptate impotriva Domnului, infruntand privirile Lui marete” (Isa 3,8).  
      Isaia arunca vina acestei apostazii nationale asupra influentei negative, atat a liderilor, cat si a femeilor bogate. Cu privire la lideri, profetul spune: “Poporul meu, carmuitorii tai te duc in ratacire si pustiesc calea pe care umbli. Domnul intra la judecata cu poporul Sau si cu mai marii lui. Voi ati mancat via! Prada luata de la sarac este in casele voastre” (Isa 3,12-14). In loc sa fie pazitori ai viei, adica ai natiunii lui Israel, (Isa 5,7; 1,8; 2,1.3), liderii civili si religiosi au mancat-o, imbogatindu-se pe sine in detrimentul celor saraci. 
      Isaia se refera mai departe la influenta negativa a clasei sociale superioare a femeilor, ele fiind de fapt sotiile si fiicele liderilor natiunii. Evident, dupa cum spune si Josepf Jensen “Ca si Amos, Isaia vede pe femei responsabile pentru opresiunea practicata de barbatii lor”. Aceasta este sugerata chiar de expresia “poporul Meu este asuprit de niste copii si-l stapanesc niste femei” (Isa 3,12). Profetul arata, ca si Carl Nagelsbach, ca “Dumnezeu condamna excesele luxului femeiesc nu doar pacatos in sine, dar ca prima cauza a dezordinii sociale si a violentei mentionate mai sus, pedepsite prin boli, vaduvie si expunere rusinoasa.” (Isa 3,17). 
      Isaia descrie mai intai cum fiice Sionului isi arata mandria lor aroganta: “Fiicele Sionului sunt mandre, umbla cu gatul intins si cu priviri pofticioase, pasesc maruntel si zornaiesc cu verigile de la picior, de aceea Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descoperi rusinea” (Isa 3,16-17). Mandria din interior a femeilor Sionului este aratata in exterior prin aceea ca arunca “priviri pofticioase” sa vada daca sunt admirate, si atrag atentia “zornaind cu verigile de la picior”. 

     Lepadarea simbolurilor mandriei. Mandria fiicelor Sionului provoaca judecata lui Dumnezeu care le aduce umilirea prin scoaterea tuturor acelor simboluri ale mandriei si prin supunerea lor la un crud tratament: “In ziua aceea Domnul va scoate verigile care le slujesc de podoaba la picioare, sorisorii si lunisoarele, cerceii, bratarile si mahramele, legaturile de pe cap, lantisoarele de la picioare si braiele, cutiile cu mirosuri si baierele descantate, inelele si verigile de la nas, hainele de sarbatoare si camasile cele largi, mantiile si pungile, oglinzile si camasile subtiri, turbanele si mahramele usoare, si atunci in loc de miros placut va fi putoare, in loc de brau o funie, in loc de par incretit un cap plesuv, in loc de mantie larga un sac stramt, un semn de infierare in loc de frumusete. Barbatii tai vor cadea ucisi de sabie si vitejii tai in lupta. Portile fiicei Sionului vor geme si se vor jali, si ea va sedea despoiata pe pamant” (Isa 3,18-26). 
      In acest pasaj gasim cea mai amanuntita descriere a ornamentelor femeiesti si a hainelor din toata Biblia. Acest lucru este surprinzator, deoarece asa cum spune si Franz Delitzsch, nu este obisnuit pentru Isaia “sa intre in asemenea intimitati”. Chiar Ezechiel care da detalii ale ornamentelor femeiesti, ((Ezec. 16,8-14) nu se compara cu descrierea lui Isaia. Explicatia este data de scopul lui Isaia de a arata “umblarea dupa ornamente devenita foarte raspandita in vremea lui Ozia si Iotam”, ca si consecintele tragice ale umilirii si nimicirii. 
      Trebuie sa notam ca pasajul include si articole de imbracaminte legitima: mantii, camasi, mahrame, turbane. Isaia le pune laolalta cu ornamentele pagane purtate de femei, deoarece toate erau purtate spre a-si etala aroganta. Intentia lui este de a arata cum mandria femeilor Ierusalimului manifestata prin toate hainele si ornamentele provoaca judecata lui Dumnezeu si nimicirea. 

      Relevanta pentru astazi. Pasajul ne invata cel putin doua lectii. Mai intai ca hainele luxoase si podoabele descopera mandria din interior si dorinta de inaltare de sine, care pot duce la idolatrie, adulter si apostazie. E o stransa legatura intre haine si starea spirituala. Lipsa de modestie duce la necuratie. Privirile pofticioase ale fiicelor Sionului au zapacit pe lideri si de fapt au dus natiunea catre pedeapsa divina. Astfel, motivul cel mai important de a renunta la ornamente nu este doar pretul lor, ci influenta negativa asupra altora.  
      In al doilea rand Dumnezeu uraste mandria manifestata prin purtarea ornamentelor. “Dupa ce va spala Dumnezeu murdariile fiicelor Sionului… cu duhul judecatii si al nimicirii…” (Isa 4,4). Femeile bogate ale Ierusalimului impodobeau corpul lor, din cap pana la picioare, cu podoabe scumpe pentru a se arata frumoase pe dinafara, dar Dumnezeu vedea mandria lor dinauntru. Evident, frumusetea care conteaza inaintea lui Dumnezeu nu este cea din exterior, care consta din podoabe din aur si haine scumpe, ci din “omul dinauntru in curatia nepieritoare a unui spirit bland si linistit” (1 Petru 3,4). 

      Literal sau alegoric? Unii resping concluziile acestea interpretand alegoric pasajul respectiv. Se argumenteaza ca scoaterea podoabelor femeiesti nu reprezinta o condamnare in sine, adica nu ornamentele sunt condamnate, ci Dumnezeu il leapada pe Iuda ca popor al Sau. Iuda ar fi o femeie trista, neimpodobita, nelogodita si fara sot.  
      Interpretarea alegorica este eronata deoarece pasajul descrie literal ceea ce a dus la respingerea lui Iuda, adica influenta negativa a liderilor lui si a femeilor bogate. Acestea sunt blamate pentru aroganta lor, exprimata prin adorarea ornamentelor purtate spre a seduce pe barbati, caci astfel s-a ajuns la apostazie. De aceea judecata lui Dumnezeu este manifestata prin smulgerea acestor ornamente. Evident, Dumnezeu priveste aceste podoabe ca parte a problemei, si de aceea le si smulge. Actiunea lui Dumnezeu descrisa de Isaia nu poate fi nicidecum interpretata ca o aprobare pentru folosirea ornamentelor. 

      Judecata si podoabele. Contextul judecatii, in cele doua pasaje studiate, Exod 33,4-6 si Isaia 3,16-26, l-a facut pe Richard M. Davidson sa sugereze ca “nu purtarea bijuteriilor este gresita in sine”. Mai degraba ceea ce este rau in purtarea podoabelor este ca are loc intr-un timp de pocainta si judecata generala. “Se pare ca intr-un timp de pocainta si judecata generala, Dumnezeu cere poporului sau sa abandoneze ornamentele tocmai ca un simbol exterior al judecatii”.  
      Davidson gaseste doua principii biblice referitoare la folosirea ornamentelor. In primul rand, “bijuteriile in vechiul Israel, cand sunt mentionate favorabil, sunt aproape totdeauna puse in legatura cu ornamentele de mireasa”. Pe de alta parte, Dumnezeu cere poporului Sau sa lepede podoabele intr-un timp de pocainta si judecata generala.  
      Punand alaturi cele doua principii, Davidson ajunge la o anumita interpretare: “E posibil ca, incepand cu anul 1844, adventistii au privilegiul de a se retine de la purtarea podoabelor ca un semn exterior special despre adevarul prezent ca ei sunt Laodicea, “poporul judecatii”, deoarece ei traiesc in timpul judecatii de cercetare? E posibil, de asemenea, ca ei adopta aceasta masura datorita faptului ca Biserica este Mireasa lui Hristos, dar totusi nunta nu a venit? (Apoc 19,7-8) Pentru cei care inteleg profunzimea acestor probleme, imbracarea podoabelor de mireasa inainte de nunta este caracteristica Babilonului, desfranata cea mare (Apoc 17,4-5), si nu a adevaratei Biserici (Apoc 12,1). Nu ca purtarea bijuteriilor este rea, dar avem privilegiul ca sa asteptam sarbatorirea nuntii, cand Insusi Isus Isi va impodobi Mireasa.” 
      Aceasta interpretare este cel putin creatoare. Ea reprezinta o sincera si laudabila incercare de a impaca acele pasaje alegorice care vorbesc favorabil despre ornamente, cu acele pasaje care condamna folosirea lor. Totusi, interpretarea de mai sus a lui Davidson are la baza cateva presupuneri gresite. 
      Mai intai, Biserica adevarata, reprezentata in Apocalips printr-o mireasa, se pregateste pentru nunta Mielului prin impodobire nu cu “aur, margaritare sau haine scumpe”, ci cu “in subtire, stralucitor si curat”. (Apoc 19,8). Si nu numai Mireasa, in Apocalips, ci si multimea sfintilor care stau inaintea tronului lui Dumnezeu sunt impodobiti, nu cu podoabe de aur sau argint, ci cu haine albe, curate (Apoc 7,9). Viziunea profetica a lui Ioan despre mireasa (Biserica), despre mantuitii imbracati in haine albe de in, fara alte ornamente, sugereaza faptul ca ornamentele nu sunt o parte din voia lui Dumnezeu cu privire la poporul Sau nici in lumea de azi si nici in cea viitoare. Am aratat mai devreme ca la creatiune si la restaurarea finala Dumnezeu acopera pe copiii Sai, nu cu bijuterii, ci cu o haina de slava care emana de la Sine Insusi. 
      In al doilea rand, daca Dumnezeu ar cere poporului Sau sa abandoneze podoabele intr-un timp ce pocainta si judecata generala, e greu de crezut ca El va aproba folosirea lor in alte vremuri. Daca podoabele exterioare sunt un obstacol in calea pocaintei si a impacarii cu Dumnezeu intr-un timp cand El Isi cheama poporul la pocainta, atunci acestea sunt un obstacol pentru viata noastra spirituala in orice vreme. 

      Mai degraba descriptive decat prescriptive. In al treilea rand, un studiu atent al acelor pasaje care vorbesc favorabil despre folosirea podoabelor, descopera ca ele descriu conceptia culturala generala despre frumusete si nu sunt prescriptive despre cum vrea Dumnezeu ca poporul Sau sa se impodobeasca prin folosirea podoabelor. Daca nu facem aceasta distinctie ajungem la interpretari fanteziste. Walter Kaiser, un renumit savant in ale VT spune in mod just ca “raportarea unor anumite fapte in Biblie, nu inseamna si aprobarea lor, o recomandare sau un normativ pentru cei care citesc.” Un pasaj descriptiv sau alegoric trebuie sa fie interpretat in lumina invataturilor biblice explicite si nu viceversa. 
      Acest principiu trebuie retinut cand interpretam pasaje ca Ezechiel 28,13. Aici avem un pasaj descriptiv care este adesea folosit pentru a incuraja folosirea bijuteriilor: “Stateai in Eden. Gradina lui Dumnezeu, erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe, cu sardonic, topaz, diamant, hrisolit, onix, iaspis, safir, rubin, smaragd si cu aur. Timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua ai fost facut”. Se presupune ca asa cum Dumnezeu l-a creat pe Lucifer si l-a acoperit cu tot felul de pietre scumpe, Dumnezeu aproba purtarea de pietre pretioase si oamenilor.  
      Aceasta interpretare este gresita datorita faptului ca pasajul biblic este simbolic. Descrierea survine in contextul plangerii lui Ezechiel despre mandria si aroganta regelui Tirului, caruia Dumnezeu i-a trimis un sfarsit ingrozitor.(Ezec 28,19) Prin metoda perspectivei profetice care consta in a lega prezentul de trecut sau de viitor, Ezechiel descrie frumusetea, mandria si nimicirea regelui Tirului, prin aluzii la frumusetea, mandria si nimicirea viitoare a lui Lucifer, care este de fapt instigatorul oricarei mandrii. Imaginea acoperirii cu pietre scumpe e folosita pentru a-i arata frumusetea lui Lucifer inainte de razvratirea si caderea sa, prin comparatie cu frumusetea regelui Tirului, inaintea caderii sale. Stim ca Imparatul Tirului folosea pietre pretioase nu doar pe hainele sale ci si pe peretii palatelor sale. Dubla aplicatie este evidenta prin fraze ca: “Prin marimea negotului tau te-ai umplut de salnicie, si ai pacatuit. De aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu si te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scanteietoare” (Ezec 28,16). Este o referire clara la negotul necinstit al Tirului . Nu avem nici un indiciu in Biblie despre faptul ca Lucifer a cazut din pricina vreunui negot necinstit in ceruri. 

      Un simbol al frumusetii.  Imaginea acoperirii cu pietre pretioase nu poate fi inteleasa literal ca referindu-se la o haina plina de bijuterii, pe care Dumnezeu i-a facut-o lui Lucifer. De ce ar fi avut nevoie Lucifer de o asemenea haina? Era frig in ceruri? Biblia nu aminteste nicaieri despre vreo haina sau bijuterii ale ingerilor. Daca ar fi adevarat, asa cum sugereaza un titlu de carte “Dumnezeu crede in bijuterii si le foloseste pentru a infrumuseta creaturile Sale”, de ce nu a impodobit El pe Adam si Eva cu bijuterii?  
      Am descoperit mai inainte ca prima pereche de oameni precum si cei rascumparati de la sfarsitul istoriei sunt acoperiti cu o haina de lumina emanand de la Dumnezeu Insusi. Hainele au fost introduse pentru a acoperi goliciunea adusa de pacat (Gen 3,9.21), dar nu era nevoie a se acoperi goliciunea lui Lucifer in ziua cand a fost creat (Ezec 28,13). Daca nu era nevoie de haine pentru prima pereche din Eden, inainte de pacat, de ce pentru Lucifer ar fi fost nevoie? Mai mult, de ce Dumnezeu ar folosi pietrele minerale pamantesti ca sa decoreze haina unei fiinte ceresti? 
      In lumina acestor consideratiuni, este evident ca imaginea acoperirii cu pietre scumpe este destinata spre a arata frumusetea originala a lui Lucifer, pe de parte, ca si pe cea a regelui Tirului, pe de alta parte. In ambele cazuri, frumusetea i-a dus la mandrie si la cadere. Imaginea este folosita nu pentru a incuraja folosirea bijuteriilor ci pur si simplu pentru a exprima notiunea de frumusete in limbaj omenesc, ca sa fie inteleasa de noi. Pietrele pretioase sunt frumoase. Dumnezeu le-a facut pentru a infrumuseta lumea noastra, dar nu gasim nici o indicatie in Biblie ca Dumnezeu le foloseste pentru a infrumuseta corpurile omenesti. Idea ca Dumnezeu infrumuseteaza o fiinta creata de El cu bijuterii presupune recunoasterea unei nevoi de imbunatatire, datorita unor deficiente. Dar fiintele create de Dumnezeu, atat cele ceresti cat si cele pamantesti erau desavarsite in ceea ce priveste functiile, infatisarea exterioara si frumusetea. Nu era nevoie de nici o interventie cosmetica sau ornamente care sa acopere sau sa imbunatateasca infatisarea exterioara a fiintelor create.  

      Cetatea sfanta impodobita ca o mireasa. Un pasaj de asemenea alegoric, adesea citat in sprijinul folosirii de podoabe, este cel din Apocalips 21,2, unde Ioan vede in viziune “Sfanta cetate, Noul Ierusalim, coborand din ceruri de la Dumnezeu, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei”. Cetatea e descrisa mai departe ca avand slava lui Dumnezeu, stralucirea unor pietre rare ca iaspisul, limpede ca cristalul. Avea un zid inalt cu 12 porti. Zidul era facut din iaspis in timp ce cetatea era din aur curat.” (Apoc 21,2.11.12.17.18). 
      In acest pasaj alegoric, Noul Ierusalim este comparat cu o ”mireasa impodobita pentru barbatul ei”, nu pentru a stabili legitimitatea purtarii de ornamente, ci pur si simplu pentru a ajuta oamenii sa inteleaga frumusetea noii lumi, prin analogie cu o mireasa impodobita. Dumnezeu foloseste lucruri cunoscute spre a descrie pe cele necunoscute. 
      Acelasi lucru putem spune si despre zidul cetatii, care era larg de 144 de coti (212 picioare) si inalt de 12.000 de prajini” (Apoc 21,16, aprox 1500 de mile). Inaltimea cetatii este cum se pare egala cu latimea si lungimea. Dar scopul acestei imagini nu este acela de a ne invata ca trebuie sa construim cladiri cu ziduri atat de inalte, ci de a ne asigura ca noua lume va fi un loc al deplinei sigurante. Dumnezeu foloseste imaginea unei cetati cu ziduri incredibil de inalte, pentru ca era modul cel mai bun de a comunica oamenilor din timpurile NT, deplina siguranta a acelei lumi care ne asteapta. Cand interpretam imagini alegorice trebuie sa ne concentram asupra adevarului central transmis si nu asupra amanuntelor alegoriei.  
      Pieptarul marelui preot. Intr-o scrisoare a unui lider credincios respectat si prieten al meu, care si-a luat timp suficient ca sa evalueze primul proiect al cartii de fata, spunea ca efodul si pieptarul marelui preot sugereaza ca Dumnezeu aproba purtarea de aur, bijuterii si podoabe daca si El le-a folosit. Chiar Dumnezeu a dat lui Moise schita pentru construirea acestor lucruri sfinte ale vesmintelor preotesti. Trebuie sa examinam putin acest argument pentru ca si alti crestini gandesc intr-un mod asemanator.  
      Efodul era facut din doua parti, una acoperind pieptul si alta spatele. Cele doua parti erau unite prin doi umeri (Exod 28,7). Prima functie a efodului era aceea de a sustine pieptarul, care era atasat de el, prin intermediul a 4 verigi (Exod 28,23). Pieptarul era o piesa bogat decorata cu aur, materii albastre, purpurii, stacojii si in subtire, rezultand un patrat de 10x10 inch. In fata erau patru randuri de cate trei pietre pretioase diferite, dupa numarul semintiilor lui Israel. Pe fiecare piatra era scris numele semintiilor. Era fara indoiala, piesa centrala a hainelor marelui preot. 
      Dar faptul ca Dumnezeu a poruncit construirea unui asemenea pieptar cu 12 pietre pretioase, sugereaza in adevar ca El aproba folosirea bijuteriilor pentru toti? Sau, cu alte cuvinte, daca marele preot care servea de exemplu pentru natiunea intreaga, purta pietre scumpe cand slujea in Sanctuar inaintea lui Dumnezeu si credinciosii ceilalti puteau purta bijuterii, dar cu umilinta si reverenta?  
      Raspunsul meu este NU! Motivul sta in inalta simbolistica a efodului si a pieptarului. Aceste articole nu sunt haine obisnuite pentru preoti, si nici chiar pentru marele preot in fiecare zi. Numai marele preot le purta, si numai cand intra in Sanctuar. Preotii de rand purtau haine simple de in (Exod 28,40-42). Dupa Comentariile AZS, “este semnificativ faptul ca haina de in preotilor era pentru cinste si podoaba (Exod 28,2), ca si cea a marelui preot. Albul este folosit in Scriptura ca un simbol al puritatii. Apocalips 4,4; 7,9.14; 19,8)”. Cu alte cuvinte, frumusetea preotilor era in simplitatea hainelor lor de in subtire.  
      Rolul celor 12 pietre pretioase nu era acela de a-l infrumuseta pe marele preot, ci pentru a arata interesul lui Dumnezeu pentru fiecare din cele 12 semintii. Acelasi comentariu explica astfel: “Fiecare piatra purta pe ea numele uneia din cele 12 semintii. Aceste nume gravate pe cele 12 pietre ilustreaza valoarea oamenilor in ochii Tatalui nostru ceresc. Dumnezeu pretuieste pe poporul Sau ca pe o nestemata pretioasa in cutia cu bijuterii a iubirii Sale (Maleahi 3,17). El Se gandeste la Biserica Sa ca la o Mireasa impodobita “cu sculele ei” (Isaia 61,10). Ea este comoara Lui deosebita (Exod 19,5).  
      O imagine asemanatoare este intalnita in Apocalipsa unde cele 12 temelii sunt facute din pietre pretioase. Acestea poarta gravate pe ele numele celor 12 semintii si numele celor 12 apostoli. (Apoc. 21,12.14). Faptul ca fiecare apostol si fiecare semintie sunt scrise pe aceste nestemate, nu inseamna ca fiecare credincios are dreptul de a purta bijuterii ci mai degraba ca “fiecare credincios are propria lui personalitate, propria lui frumusete in ochii cerului.”… Fiecare nume inscris pe cate o piatra pretioasa sugereaza ca Dumnezeu priveste pe poporul Sau ca indivizi cunoscuti si iubiti, de care se ingrijeste personal (Ps. 87,5.6; Isaia 57,15; Mat 25,40; Luca 15,3-10). Aceasta este insemnatatea pietrelor scumpe de pe pieptarul marelui preot si a temeliilor si a portilor cetatii sfinte. A extrage din aceste pasaje o justificare pentru purtarea de bijuterii inseamna a le forta sa spuna ceea ce nu intentioneaza.  

      Mireasa impodobita de Dumnezeu. Un alt pasaj alegoric folosit in sprijinul purtarii podoabelor este Ezechiel 16. In acest capitol, profetul foloseste alegoria unui copil gasit, pentru a ilustra interesul lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Fetita a fost abandonata, pe camp in ziua nasterii sale. Domnul a trecut pe acolo, a vazut-o tavalita in sangele ei si i-a zis: “Traieste chiar si in sangele tau si creste ca iarba de pe camp!” (Ezechiel 16,6-7).  
      Mai tarziu, cand a mai crescut Domnul i-a propus sa-I fie mireasa. Pentru a-i arata dragostea Lui, a curatit-o de sange, a imbracat-o si a impodobit-o cu bratari la maini, o salba la gat, o veriga in nas, cercei in urechi si o frumoasa coroana pe cap (vers 8-16). 
      Din nefericire, cand a devenit foarte frumoasa, a inceput sa se increada in frumusetea ei si a folosit aurul si argintul pe care le primise de la Dumnezeu, spre a-si face idoli, si a mituit pe barbati sa vina la ea (vers. 15-34). In final, Domnul judeca pe sotia Lui necredincioasa prin abandonarea ei in mainile amantilor, care au despuiat-o de haine, de bijuterii, si au ucis-o cu pietre. (v. 39-40).  
      Poate oare aceasta alegorie sa indreptateasca folosirea bijuteriilor? Raspunsul este NU! Mai intai, pentru ca acest episod, ca si cel dinainte, este o alegorie integrata in intelegerea culturala a vremii, despre abandonare, frumusete, necredinciosie si pedeapsa. Asa cum Ioan vizionarul descrie Noul Ierusalim ca pe o “mireasa impodobita pentru barbatul ei” tot asa, Ezechiel descrie pe Israel ca pe o fata abandonata, dar apoi impodobita si adoptata de Dumnezeu ca mireasa a Lui. In ambele situatii, profetul utilizeaza imagini apropiate intelesului general al vremii, privind frumusetea - o mireasa impodobita – ca sa ilustreze actiunea de har a lui Dumnezeu fata de poporul Sau. Imaginea unei mirese impodobite nu este folosita spre a ne invata ca putem sa purtam podoabe, ci sa ilustreze frumusetea iubirii rascumparatoare a lui Dumnezeu.  
      O imagine similara este in parabola spusa de Isus cu omul bogat si Lazar care se bazeaza pe o gresita conceptie populara cum ca mortii se duc in sanul lui Abraam, iar cei pacatosi se duc in iad. (Luca 16,19-31). In aceasta parabola, Isus nu vrea sa ne invete ca exista rai si iad, ci subliniaza importanta folosirii ocaziilor pe care Dumnezeu le ofera astazi pentru a ne pregati destinul viitor.  
      Cand interpretam parabole sau pasaje alegorice, este important sa ne amintim aceste doua lucruri: Mai intai trebuie sa observam care este adevarul esential al parabolei, deoarece detaliile sunt doar “recuzita” piesei. In cazul lui Ezechiel 16 invatatura principala este ca Israel a curvit cu ornamentele pe care i le daduse Dumnezeu, provocand astfel judecata Sa. In al doilea rand, detaliile parabolelor sau ale alegoriilor nu trebuie luate ca doctrina. Doar invatatura principala confirmata de intreaga Scriptura trebuie sa fie considerata ca fundamentala pentru doctrina.  

      Descoperire progresiva. Un alt principiu important este natura progresiva a revelatiei lui Dumnezeu. Chiar daca in unele pasaje alegorice ale VT se vorbeste in mod favorabil despre bijuterii, aceasta nu inseamna ca Dumnezeu le si aproba. Sa ne amintim ca nu tot ceea ce este ingaduit in VT reflecta idealul lui Dumnezeu pentru poporul Sau.  
      Exemple tipice sunt in acest sens poligamia si divortul, care au fost ingaduite in VT datorita nesupunerii si razvratirii lui Israel. Nu gasim o condamnare explicita a acestor practici in VT. Doar in NT ni se descopera mei pe deplin planul Sau pentru viata noastra, astfel gasim si o condamnare explicita a poligamiei, ca fiind contrara idealului lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Trebuie sa notam ca acelasi principiu al revelatiei progresive se aplica si la purtarea podoabelor, o practica condamnata implicit in VT (Gen 35,1-4; Exod 33,1-6; Isaia 3,16-21) si explicit in NT (1 Tim 2,9-10; 1 Petru 3,3-4). 

      Pictata ca Izabela. Unele pasaje din Vechiul Testament vorbesc despre folosirea cosmeticelor in special despre pictarea ochilor. Asemenea cosmetice erau folosite in special  pentru atragerea amantilor. Poate ca cel mai cunoscut pasaj despre folosirea cosmeticelor colorate este cel din 2 Regi 9,30, ce descrie pe Izabela in ultimul ceas al vietii: “Iehu a intrat in Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta si-a uns sprancenele, si-a impodobit capul, si se uita pe fereastra.” Din acest text deriva expresia proverbiala “pictata ca Izabela”. 
      Contextul pasajului este intrarea regelui Iehu in Izreel, dupa ce acesta ucisese pe Ioram, regele Israelului si fiul Izabelei, si pe nepotul ei, Ahazia, regele lui Iuda. Izabela auzise stirile acestea si stia ca-i venise randul. Sfidatoare, s-a pregatit pentru ultimele clipe, pictandu-si ochii si impodobindu-si capul. Ea s-a acoperit cu ornamente deoarece voia sa apara cat mai seducatoare. Pregatita astfel, s-a asezat la fereastra pentru a-l astepta pe Iehu. Dar Iehu nu s-a lasat amagit, ci a raspuns la saluturile gratioase ale Izabelei poruncind eunucilor ei s-o arunce jos, ceea ce au si facut (2 Regi 9,33). Ce moarte rusinoasa! 
      Impodobirea Izabelei nu a ajutat-o in fata lui Iehu sau in fata tribunalului lui Dumnezeu. “Pudra si culorile nu ne pot acoperi interiorul corupt al inimii; nici matasurile si satinurile nu ne pot ascunde pietrele hidoase ale sufletului. Izabela era corupta in adancul sufletului, in ciuda oricarui efort de a se infrumuseta in exterior. Dumnezeu se uita la inima si cerceteaza podoabele launtrice, iar nu exteriorul. (1 Petru 3,3) – Comentariul AZS. 
      Ultima postura seducatoare a Izabelei realizata prin cosmetice si bijuterii este in stransa legatura cu efortul intreii ei vieti de a seduce pe israeliti la idolatrie. Astfel, numele ei a devenit un simbol al seductiei in istoria biblica (Apoc 2,20). 

      Alegoria celor doua femei. Un Alt pasaj din VT care vorbeste despre folosirea cosmeticelor este alegoria celor doua femei din Ezechiel 23. Numele unei femei este Ohola care reprezinta pe Samaria si a celeilalte este Oholiba care reprezinta Ierusalimul (Ezechiel 23,4). Ambele femei nu sunt satisfacute cu barbatul lor, Iehova, ci ele umbla dupa alti barbati (zei falsi). “Au umblat chiar dupa oamenii care veneau de departe, le-au trimis soli si iata ca ei au venit. Pentru ei te-ai scaldat tu, te-ai sulemenit la ochi si te-ai gatit cu podoabele tale” (Ezec 23,40). Cand au sosit oamenii, “au pus bratari in mainile celor doua surori, si mandre cununi pe capetele lor… si au venit la ea cum vin la o curva; asa s-au dus la Ohola si Oholiba, la aceste femei nelegiuite” (vers 42.44). Alegoria se incheie cu anuntarea judecatii lui Dumnezeu asupra femeilor si asupra familiilor lor. 
Ca si Izabela, Ohola si Oholiba isi picteaza ochii si se acopera cu ornamente ca sa fie seducatoare. In aceasta alegorie, scopul cosmeticelor si al podoabelor este acela de a seduce si a comite adulter, ceea ce duce la apostazie. 

      O femeie “pustiita”. Ca si Ezechiel, Ieremia foloseste alegoria unei femei “pustiite” imbracata in stacojiu, cu ornamente si ochi pictati, reprezentand un Israel abandonat politic, in zadar incercand sa atraga pe aliatii idolatri. “Si tu, pustiito, ce vei face? Te vei imbraca in carmaz, te vei impodobi cu podoabe din aur, iti vei sulemeni ochii; dar degeaba de vei infrumuseta: ibovnicii tai de dispretuiesc, si vor sa-ti ia viata.” (Ieremia 4,30). 
Exemplele citate mai sus, din VT arata un acelasi principiu: femeile care-si picteaza fata cu cosmetice incearca totdeauna sa seduca pe barbati in acte adultere. Ele nu joaca curat, nu sunt satisfacute cu barbatii lor ci se impodobesc si se picteaza pentru a seduce pe alti barbati. “Daca Israel nu putea atrage atentia prin ceea ce Dumnezeu i-a dat, el isi deformeaza adevarata frumusete prin pictarea unei infatisari false. Ochii lui vor momi pe adulterii spirituali”. (David Neff) 
Ispititoarea si excesiva folosire a cosmeticelor in exemplele mentionate nu poate fi interpretata ca o condamnare directa a folosirii cosmeticelor. Femeile din aceste pasaje isi picteaza fata in mod excesiv pentru a aparea seducatoare si senzuale. Totusi aceasta nu inseamna ca o femeie crestina nu va folosi nici un fel de cosmetice pentru a acoperi unele defecte. Cheia este intentia. Daca cosmeticele sunt folosite excesiv pentru a picta fata si a crea o fata seducatoare si senzuala, atunci folosirea lor este condamnabila. Dar daca cosmeticele sunt folosite intr-un caz de exceptie, pentru a acoperi niste defecte si pentru a crea o infatisare naturala, atunci folosirea lor poate fi acceptabila. 

      Concluzie. Vechiul Testament asociaza frecvent folosirea bijuteriilor si a cosmeticelor excesive cu ispita si adulterul. O asemenea asociere descopera implicit condamnarea lui Dumnezeu asupra folosirii lor. Sa ne amintim ca In Biblie, Dumnezeu descopera vointa Sa pentru viata noastra nu prin precepte ci prin exemple. Multe exemple negative ale seductiei, adulterului, apostaziei si pedepsei divine rezultand din folosirea bijuteriilor, a cosmeticelor excesive si a hainelor extravagante, constituie o solemna avertizare pentru noi. Ele ne avertizeaza impotriva pacatoasei acoperiri a trupurilor noastre cu bijuterii si haine luxoase si ispititoare. Cand Isus intra in viata noastra, El nu ne acopera pielea cu ornamente pieritoare, ci ne restaureaza total fiinta cu bogatiile nepieritoare ale harului Sau.