"Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca." Geneza 2:15
 
    Domnul Dumnezeu i-a dat omului desavarsirea... s-o lucreze si s-o pazeasca! Ce se mai putea lucra, ce trebuia pazit daca pretutindeni in jur domnea perfectiunea? Pentru oamenii secolului meu, cu siguranta, faptul acesta nu poate fi decat un mister sau o ciudatenie a imbinarii cuvintelor. Notiunea de desavarsire, de perfectiune exclude de la bun inceput posibilitatea ca vreun proces dinamic, un proces al miscarii si schimbarii, sa mai aiba loc. Astazi, cand insasi desavarsirea pare intangibila, ca vesnic departata "Meca" a poetului, prea putini mai sunt cei care mai indraznesc inca sa gandeasca la ce se intampla dincolo de pragul atingerii ei. Si totusi, un astfel de exercitiu ar fi atat de util pentru aceia dintre oamenii secolului meu, care se numesc crestini si asteapta un pamant nou al desavarsirii.
    "Insa daca cel neprihanit se abate de la neprihanirea lui si savarseste nelegiuirea... toata neprihanirea lui va fi uitata" (Ezechiel 18:24). Dragul meu, neprihanirea nu se intretine prin sine insasi; neprihanirea se lucreaza si se pazeste vesnic! Cand sangele Mantuitorului a udat pamantul acesta a creat pentru mine si pentru tine posibilitatea reintrarii in Eden. Edenul creat din nou de Dumnezeu pentru noi, ca un pamant al reabilitarii si redesavarsirii noastre, isi asteapta inca ocupantii!
    Atunci, pe Calvar, cu palme sangerande, Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in drepturile dintai, in gradina Edenului dandu-i, cu pret de moarte, din nou desavarsirea... s-o lucreze si s-o pazeasca! Nu vrei sa folosesti aceasta a doua sansa?